Sunday, 23 April 2017

Fericirea trăiește o secundă



M-a luat în brațe. Mă strângea tare. Noaptea se lăsase peste cartierul mărginaș al orașului, gălăgia copiilor se auzea în parcarea blocului în același timp cu țipetele părinților care îi chemau în casă. Sfârștiul lunii aprilie. Cea mai frumoasă lună din tot anul. Când pământul nu este atât de sufocat de soare, dar frigul nu și-a luat cu adevărat zborul. El era îmbrăcat într-un tricou alb, simplu și în blugi. Părea un puștan ieșit din anii 90. Eram îmbrăcată într-o pereche de pantaloni lungi și largi și o bluză cu motive tradiționale. Când m-a văzut, mi-a zis că par hippie. Dar în depărtarea tuturor privirilor, nu aveam nevoie de altceva. Eram doar doi oameni chinuiți. L-am luat de mijloc și ridicându-mă pe vârfuri încercam să par mai înaltă. Îmi mângăia fața cu mâna stângă, privind în gol. Apoi l-am auzit:

- Nu meriți asta!
- Ce nu merit? L-am întrebat cu vocea stinsă.
- Asta. Aici. Nu este bine pentru tine. Îți vreau binele, iar asta nu este normal. Îți pot oferi mult mai mult. Dar nu acum. Nu aici. Nu...
- Nu, nu și nu. Altceva știi să spui? am auzit telefonul meu sunând în camera. Îl uitasem pe pat. M-am eliberat din brațele sale și m-am dus la telefon. Era Vlad, un admirator care mă tot căuta de ceva vreme, însă pe mine mă lăsau rece insistențele lui. Nu aveam chef să îi răspund. Am ezitat până a închis.
- Cine era? M-a întrebat.
- Vlad.
- Și? De ce nu i-ai răspuns?
- Crezi că aveam chef de discuții fără sens acum? m-am apropiat de el zâmbind. Îl priveam liniștită. Adoram fiecare moment cu el. Mă simțeam protejată.  Câteodată speram să îl păstrez pentru eternitate lângă mine. Dar eram conștientă că iar va dispărea. Asemenea unei iluzii. Îl doream. Iar parfumul lui mă înnebunea de fiecare dată.
Se uita atent la mine. Ochii lui albaștri îmi îmbrăcau fiecare gând și așteptam să zică ceva. Știam că liniștea este preferata lui. Mi-a zâmbit, luându-mă de mână.
- Hai să plecăm de aici! Să ne plimbăm pe undeva! Vrei?
- Da. Hai! Unde mergem?
- Nu mai pune întrebări. Hai să plecăm de aici. Nu îmi place locul ăsta!
- Apropo! Al cui e apartamentul?
- Al nimănui.
- Mhm. Bine. Hai!
- Nu ai insistat să afli.
- Dacă nu vrei să îmi spui, nu văd sensul să insist. Așa că hai să mergem! Ia-ți geaca și gata!
- Ce îți mai place să îmi dai ordine! A început să râdă, luându-mă de mijloc.
M-a luat de mână și am ieșit asemenea unor adolescenți care se ascund de părinți. A închis ușa apartamentului, lăsând în urmă miros de tutun și dragoste. L-am urmat veselă, trecând pe lângă doi vecini care se uitau ciudat la noi. Pesemne că ne considerau nebuni. Aveau și motive dacă stau să mă gândesc. Ieșind afară, într-un zgomot de muzică proastă și oraș anost, eram fericită. Mă simțeam liberă. L-am așteptat până a întors mașina. M-am pus în fața mașinii și îi zâmbeam. Dumnezeu! Parcă eram beată! Brusc, s-a încruntat. Mi-a făcut semn să intru în mașină mai repede.Ultima dată când stătusem cu el în mașină fusese în ziua aceea de Revelion când pierdusem toată petrecerea din cauza lui. Și acum uite-mă iar în aceeași poziție. Pierdută de lume, de simțuri și de gânduri. Doar el coordonându-mi zâmbetele. Born to die. A început Lana del Rey să cânte, iar ochii mei dintr-o dată au cunoscut liniștea cea mult uitată. Mergeam cu mașina haotic, fără un scop anume. Era un bun șofer, mereu atent, indiferent cât ar fi băut. Nu neg că de multe ori îmi era frică cu el, dar poate că senzația asta o doream, cu ea mă hrăneam. El simboliza nebunia mea. Într-o lume perfectă, alesesem să joc rolul unei rebele. Ieșisem de mult din oraș, iar zgomotele rămăseseră în urmă. În liniștea nopții, am oprit lângă un câmp. A ieșit din mașină, rezemându-se de capotă. Privea în gol. Am ieșit din mașină și tărându-mi pantalonii prin iarbă, m-am dus la el.
- Ești bine?
- Eu dacă sunt bine? Eu mereu sunt bine. Și tu știi asta. i-am zis, încruntată
- Nu. Nu binele acela. Nu mă interesează binele pe care îl afișezi oamenilor. Te deranjează ceva? Vrei să plecăm?
- Nu îmi mai pune atât de multe întrebări. Dacă mă deranja să fiu aici, n-aș fi venit cu tine. De fapt, nici nu m-aș fi întâlnit. m-am apropiat de el, punându-mă lângă și privind drept. Evitam să mă uit la el.
- Mă bucur să aud asta.
- Știi care e faza? m-am întors către el. Tu ești mereu îngândurat și deși îmi vrei binele, niciodată nu cauți să te destrezi. Ești atât de încordat încât simt că te pierd pe moment ce trece. Mi-aș dori ca măcar în momentele astea să te calmezi și să nu mai vrei să fie totul perfect.
- Clara...

(Clara)

No comments:

Post a Comment