Sunday, 12 March 2017

Și cu noi cum rămâne?



Am ajuns înaintea lui în gară. Îl căutam cu privirea, plimbându-mă într-un cerc. Eram nerăbdătoare să-l văd. Plecasem de la Ana cu gândul că trebuie să-l revăd cât mai repede. Nu mă mai gândisem la nimic. Gândurile îmi erau amorțite. El cutreiera prin inima mea, reușind să mă determine să accept această nebunie. Nici măcar nu apucasem să mă schimb. Eram într-o rochie de primăvară, dreaptă și ușor largă. Cădea pe corp, acoperindu-mi formele. Aveam tocurile de 8 cm în picioare. Începusem să cred că sunt prea elegantă pentru această întâlnire. Cine știe unde dorea să plecăm și eu nu eram pregătită. De fapt, dacă stau să mă gândesc, eu niciodată n-am fost pregătită să-l văd. Din niciun punct de vedere.
Mă uitam la oamenii care treceau pe lângă mine. Nu mă puteam abține să nu mă întreb: oare unde s-or duce? ce îi face fericiți? oare suferă? Întrebări fără rost care îmi curgeau prin minte. El încă nu ajunsese...
Am tresărit. I-am simțit mâinile pe talia mea. Eram cu spatele la el. Mi-a luat mâna stângă, a sărutat-o, șoptindu-mi apoi: „Hai să mergem!”. M-am întors cu fața către el. Era în costum. Arăta atât de bine. M-am bucurat când l-am văzut aranjat. Bine că nu mă îmbrăcasem sport. I-am zâmbit.
- Ești bine?
- De ce n-aș fi? Mereu sunt. continuam să îi zâmbesc
- Mda. Mereu...
M-a luat de mână și mi-a zis să-l urmez. Am făcut acest lucru, fără să îi pun întrebări. Aveam o încredere incredibilă în el. M-am lăsat pe mâna lui, știind că nu îmi va face rău. În fond, dacă avea de gând vreodată să îmi facă vreun rău, nu el era de vină. Ci eu pentru că l-am lăsat. 
Am ieșit din gară. Ce-i drept, crezusem că vrea să plecăm în altă parte. Mă și mirasem, știind că el nu merge cu trenul. Ne-am urcat în mașină. Am ieșit din oraș. Gonea ca un nebun. Începusem să mă sperii, dar m-a luat de mână.
- Stai liniștită! N-ai tu ghinionul să mori cu mine.
- De ce ar fi un ghinion?
- Clara, draga mea. Tu crezi în rai și iad?
- Da. Cred
- Bun. Atunci înseamnă că amândoi vom ajunge în iad.
- Atât de păcătoși să fim?
- Nu știu. Eu nu sunt credincios.
- Dar în ce crezi? l-am întrebat curioasă, uitându-mă la el.
- În nimic. mi-a răspuns sec
- Toată lumea crede în ceva.
- Nu și eu. 
- Și după moarte ce crezi că se întâmplă cu noi?
- Nimic. Dispărem. Știi care e problema tuturor oamenilor? Se cred deosebiți, speciali. Visează ca după ce mor, să ajungă într-un loc unde să trăiască pentru totdeauna. Narcisismul lor crește pe măsură ce moartea se apropie. 
A oprit mașina, întrebându-mă:
- Vezi copacul acela de acolo? De pe câmp?
- Da. 
- Ei, bine. El va rămâne acolo și după dispariția noastră. Soarele va răsări și va apune de fiecare dată. Vântul va bate la fel de puternic sau lin. Marea va păstra secrete pasiunile celor care se îndrăgostesc de ea. Munții vor fi străbătuți de alte și alte persoane. Lumea e într-o continuă mișcare. Nimic nu se pierde. Nici măcar noi. După noi, vor fi alții. Și tot așa...De aceea eu nu cred în nimic. Îmi accept soarta. Și apreciez ce trăiesc. Inclusiv momentul acesta cu tine. 
- Înțeleg...i-am spus confuză. Îmi crease o stare de agitație
- Nu știu cât de mult înțelegi acum, dar o vei face pe la urmă. Dar stai linișită, îți promit că atât timp cât suntem împreună, nu se întâmplă nimic rău.
- Merci... i-am zâmbit.
- Continuăm drumul? mi-a sărutat mâna
- Desigur. Hai!

(Clara)

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova