Monday, 6 March 2017

Haosul din simplitate



Frumusețea vine din interior. Din acel zâmbet acordat persoanei dragi. Frumusețea vine din bunătatea noastră. Îți spui probleme primului venit, sperând că nu te va trăda. Te rogi cerului să găsești iubirea sau să îți apară în cale un semn. Și totuși nu te simți împlinită.
Ochii strălucesc în fața unei alte persoane. Buzele tale cerșesc după sărutul lui. Ești conștientă că ceea ce îți dorești să simți nu se rezumă decât la o nevoie imaginară de a avea pe altcineva. Îți închizi cuvintele și îți juri că nu vei spune niciodată nimănui faptul că te-ai îndrăgostit. Nici măcar ție nu ai curajul să spui asta. Și acest gând cade în neant în momentul în care el apare. Îți pierzi nerăbdarea și visezi să îl ai cât mai aproape de tine. Să îți refugiezi trupul în brațele sale. Să visezi la o nouă vreme; la un timp în care amândoi nu sunteți reponsabili pentru ceea ce simțiți. Și devine atât de chinuitor această recunoaștere a voastră. Zâmbiți când vă vedeți și vă acordați minute întregi pentru un dialog anost. Nu vă recunoașteți în niciun cuvânt spus în grabă. Vă faceți pe plac, jucând un joc haotic al nebuniei. Existența voastră se rezumă doar la a pretinde că iubirea este făptură pe care, voi, încă o cunoașteți. Spuneți că adorați normalitatea, dar vă îmbrăcați în nebunie. Cântecul unei existențe aparent banale devine imnul unei simple întâlniri.
În fond, oare ce este mai chinuitor? Să trăiești simplu, asemănător tuturor din jurul vostru sau să vă măcinați gândurile în căutarea unei evadări către iubirea cea dorită? A doua parte este de departe cea mai frumoasă. Poate mulți ar spune că este mai chinuitor acea fugă haotică a omului în căutarea fericirii. Unii oameni se mulțumesc cu puțin. Cu foarte puțin, aș putea spune eu. Dar asta ne face speciali. Nu suntem la fel. Nu iubim în același mod. Ceilalți sunt captivi propriei nebunii pe care doar puțini oameni ajung să o cunoască. Ajung să iubească cu atât de multă pasiune încât ar putea să își expună sentimentele pe o hârtie lăsată în fața unei bănci. Și poate nimeni nu ar observa-o. Toți ar trece, nepăsători, pe lângă comoara cea scrisă cu atât de mult dispreț. Gustul amar al neputinței ar distruge orice mit al iubirii, ar creea noi soiuri de povești de dragoste unde personajul feminin nu ajunge să își cunoască viitorul. Asemenea fantomelor, și-ar bântui prezentul în căutarea dragostei.
Sentimentele noastre sunt exploate doar de cei speciali. Ne dăm acceptul să fim cunoscuți de vânător, acceptându-ne soarta de victime. Singura problema este că, la un moment dat, ajungem să realizăm că noi nu suntem victime. Am acceptat dragostea așa cum a făcut și cel, pe care noi, îl credeam vânătorul. Totul a fost un joc. O dorință pentru a cunoaște nebunia.

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova