Wednesday, 22 March 2017

Frumusețea este la orice pas



Am învățat să îmi asum greșelile și să recunosc atunci când nu sunt în stare să rezolv un lucru aparent simplu. De fapt, dacă stau să mă gândesc, niciodată nu mi-au plăcut lucrurile simple.
Chiar și la matematică procedam la fel: ce era greu rezolvam, dar mă încurcam la problemele ușoare. Poate că nu sunt în stare să gestionez simplitatea. În relațiile cu oamenii sunt la fel. Ador acei oameni chinuiți care îți seacă sufletul de dor, dorind să îi descoperi și să te arunci în fața lor asemenea unui însetat la un izvor de apă rece. Oamenii complicați reprezintă esența unei vieți interesante. Ei condimentează viața atât cât trebuie pentru a nu te plictisi. Simplitatea plictisește, secându-te de dor după pasiune. Simplitatea niciodată nu va putea face casă cu pasiunea. Cea din urmă se găsește în cantități mult prea mari în oamenii complicați. Ei reprezintă dorință și ambiție, alcătuind un întreg dorit.
În ultimul an, am învățat să îmi recunosc gândurile și să îmi accept viziunea asupra vieții mele, fără a fi influențată. Este uimitor când realizezi cât de liber te simți atunci când spui stop. M-am hotărât să îmi port gândurile cu capul ridicat și să nu cedez. Este atât de scurtă viață și noi ne blocăm în lucruri mărunte. Am plecat în căutarea fericirii și știu sigur că nu o voi găsi, dar este uimitor drumul.
Nu sunt pesimistă și nici nu mă consider o optimistă incredibilă. Dar mă bucur că pot să aleg cum vreau să îmi port zilele.
Iarna aceasta am făcut un lucru incredibil. Cine mă cunoaște, știe că nu îmi place iarna și frigul. Dar având treabă în oraș de dimineață, m-am hotărât ca în ziua respectivă să nu mai iau taxi. M-am îmbrăcat foarte gros (la modul că nici nu ma prea puteam mișca- având în vedere că temperaturile depășeau -15 grade) și am luat orașul la pas. În dimineața aceea, totul era înghețat. Copacii erau îmbrăcați în chiciură, iar zăpada era așternută duios prin oraș. Altă dată, aș fi spus că era o atmosferă de coșmar. Dar nu și acum. Am început să merg liniștită, uitându-mă la frumusețea copacilor îmbrăcați în gheață, la zăpada atât de curată care stătea liniștită pe pământ. Zâmbeam. Și apoi m-am uitat la oamenii din jurul meu. Toți erau încruntați, nervoși și tremurau de frig. Nu realizau ce pictură frumoasă realizase natura. Și asta mi s-a părut cel mai trist. Frumusețea este la orice pas. Trebuie doar descoperită!
Să iubim viața cu toată pasiunea!

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova