Monday, 20 February 2017

Mai avem timp!





Înainte să plece, mi-a spus să am încredere în mine. Eram confuză. Mă simțeam împietrită și zâmbeam fals. S-a întors încă o dată cu fața la mine, cuprinzându-mă de mijloc. Îi simțeam privirea pe mine, dar refuzam să ridic capul. Îl țineam la pieptul lui. Nu îmi doream să plece. Mă săturasem de acest joc nebunesc unde eu eram singura care suferea.
El pleca, iar eu nu știam nici măcar când se întoarce. Devenise frustrant pentru mine să-l aștept mereu. Ce citisem în adolescență în romanele de dragoste nu corespundea cu ce simțeam eu în prezent. Nu așa trebuia să fie dragostea. Era totul atât de chinuitor. Se juca cu fiecare parte a minții mele, reușea să mă ridice atunci când eram jos. Dar tot el era responsabil să mă doboare când mă simțeam prea puternică. Acest joc vicios îmi măcina gândurile. Am ridicat capul la el. S-a rezumat să mă sărute pe frunte. Mi-a șoptit „Să fii cuminte!”
- Mereu sunt! i-am spus, împingându-l. Mereu sunt!
Mă privea. Fără să pară că ar simți vreo emoție. M-a luat de mână și m-a sărutat câteva secunde. Apoi s-a întors cu spatele la mine și a urcat în mașină. A plecat, lăsându-mă nemișcată. De data aceasta, eu nu mai simțeam nimic. Mă uitam în gol, refuzând să îmi mai las emoțiile să evadeze. Le-aș fi suprimat. Am înghițit în sec și am plecat înapoi în casă. M-am lăsat într-un fotoliu, privind tavanul. Nu aveam chef de nimic. Nu mă simțeam în stare să ies din casă. Nu îmi doream să văd pe nimeni. De ce oare nu puteam să fiu și eu ca celălalte fete? Viața ar fi fost atât de ușoară dacă acceptam să fiu cum dictează societatea. Îmi găseam cu greu echilibriul, iar atunci când reușeam să cred că îl ating, eșuam îngrozitor. Începusem să cred că sunt construită din mii de bucăți de elemente antagonice. Devenise o banalitate să sufăr. Nu știu dacă sufeream din dragoste. Nici măcar nu puteam să recunosc că-l iubesc. Știam doar că devenise o prezență constantă în viața mea. Îmi cucerise gândurile, iar inima mea devenise o pradă pentru el. Slăbiciunea mea prinsese rădăcini în jurul lui, făcându-mă să fiu din ce în ce mai chinuită de dor. Am adormit pe fotoliu și m-am trezit câteva ore mai târziu la mine în pat. M-am trezit speriată. Nu știam cum am ajuns acolo. M-am uitat în stânga mea și l-am văzut pe el. Dormea lângă mine. Am evitat să-l trezesc. L-aș fi întrebat de ce s-a întors și cum de ce a reușit să mă pună în pat fără să mă trezesc. Dar am preferat să-l privesc cum doarme. Întrebările pot fi uneori dăunătoare. Ele malformează cele mai frumoase momente, aducând la lumină cele mai urâte fețe ale adevărului. În cazul meu, nu ar fi fost vorba de vreun adevăr urât, dar știu că l-ar fi deranjat. I-am zâmbit și m-am pus înapoi la somn. L-am auzit, șoptindu-mi:
- Noapte bună, Clara! Mai avem timp…

No comments:

Post a Comment