Wednesday, 8 February 2017

Așteaptă-mă!


- Eliberând nebunia din suflet, ai rămas fidelă principiilor tale. Mi-ai spus acum ceva timp că niciodată nu vei recunoaște adevărul care zace în tine. Și totuși ai făcut-o. Altfel n-ai mai sta la masă cu mine. Ai ales să rămâi aici.

S-a oprit din vorbit și se uita la mine. Îmi zâmbea. De data asta, se eliberase de mască și mă privea cald. M-a luat de mână, zâmbind.
- Îmi e bine. I-am zis. Chiar îmi este. După mult timp simt că m-am eliberat și chiar pot spune că sunt mai liniștită. Privesc dezastrul detașată. Nu am absolut nicio idee ce voi face, dar sunt pregătită.
- Așa și trebuie. mi-a sărutat mâna
- Viața asta să știi că are un fel foarte ciudat în a ne face să zâmbim și să urlăm în același timp. Ne dăruim sufletul și trupul unui om care poate doar pretinde că și le dorește. Am sperat la iubire până în ultimul moment. Și deși nu simt că am trăit-o cu adevărat, sunt mulțumită de faptul că am avut oportunitatea de a o cunoaște într-o oarecare măsură. Vreau să cred că acest lucru nu mă face mai nedemnă de a iubi.
- Și totuși te-ai rezumat la doar a o pretinde...
- Da. Ce folos să te arunci în diferite jocuri dacă tu nu ești marcat de dorință?
- Înseamnă că dorința este cheia.
- Se poate. Cheia fericirii, cheia iluziei sau mai știu eu ce. Dar este bine.
- Oarecum.
- De ce zici oarecum? Tu n-ai iubit? l-am întrebat
- Ba da. a răspuns sec, schițând o grimasă
- Uite. E pentru prima dată când vorbim de viața ta. De iubirile pe care le-ai purtat. am început să devin mai curioasă
- Și ce te face să crezi că am mai multe?
- Am presupus.
- Nu o mai face. Clara, iubirea nu este pentru mine. Sau poate că este, dar eu nu am timp de ea. Nu sunt omul indicat pentru a o trăi, de a o savura așa cum spui tu.
- Și totuși ai iubit.
- Da, mai în tinerețe. Aveam 20 de ani și mă îndrăgostisem de o colegă de facultate. Dar cam atât. Nu a mers. Ea nici n-a știut.
- Și atunci cum poți să spui că a fost iubire? mă uitam la el nedumerită
- Nu am zis asta. Tu ai presupus greșit.
- Ești enervant. Mi-am retras mână
- Nu sunt. Clara! Ești dispusă tu să mă iubești? M-a apucat de mână ușor agresiv.
- Ce dai în schimb? I-am zis în glumă.
- Ce dau? Trebuie să dau? a continuat să mă strângă mai tare de mână.
- Atunci cum te-aș putea iubi? Aș risca să te las să mă rănești.
- Și nu asta e iubirea? Cine spune că iubirea între două persoane este doar pentru a trăi o viață armonioasă? Tu nu vrei asta. Haosul din mintea ta mă ține aici. Nu îmi place normalitatea, iar prin venele tale nu curge așa ceva. Întrebarea cea mai importantă este alta.
- Care?
- Iar ești curioasă...

(Clara)

No comments:

Post a Comment