Wednesday, 18 January 2017

Promite-mi!



Număra în șoaptă, ducându-și mâinile la tâmplă. Stătea pe nisip, privind marea. Părea că este complet neatent. Eu mă plimbam pe malul mării, târându-mi rochia lungă care acum se udase. Mă mai uitam din când în când la el, nedorind să îl deranjez. M-am întors cu spatele la el și stăteam dreaptă, privind marea. Telefonul mi-l lăsasem la el. Nu îmi doream să mă deranjeze nimeni. Singura persoana care conta era lângă mine.

 - 5! l-am auzind strigând
 - Poftim? m-am întors speriată.
-- 5! repetă, zâmbind la mine
 - 5 ce?
- 5 este cifra magică.
M-am dus la el, punându-mă pe nisip. Rochia mea roz era deja murdară, dar nu mă interesa acest lucru. Aveam părul desfăcut, iar vântul mi-l tot punea într-o parte sau alta.
 - 3 este cifra magică, conform basmelor. i-am răspuns sec.
 - Se putea să nu comentezi tu?
 - Mereu o fac. Nu știu ce te miră.
- Nu mă miră nimic. m-a apucat de mână și m-a tras peste el, sărutându-mă. S-a oprit și se uita la mine. M-a sărutat pe frunte. Clara, 5 este data în care eu am revenit la viață. Pe 5 iunie, te-am văzut prima dată.
- Pe 5? Noi ne-am cunoscut pe 12.
- Ești enervantă! Ce vorbesc eu, ce asculți tu! începând să urle la mine
- Nu știam că m-ai văzut pe 5. Unde m-ai văzut? Am început să întreb curioasă
- Erai într-un grup cu 3 fete în parc. Ce puteați să faceți? Poze.  Avusesem o zi extrem de proastă și am zis că o plimbare în parc mă va scoate din starea mea. Era exact în ziua în care devenisem noul director al companiei. Nu îmi dorisem acest rol, visul meu era să călătoresc și să scriu. Nu să stau lipit într-un birou, indiferent cât de mare ar fi fost compania. Și cum mergeam și încercam să nu mă gândesc la oroarea pe care o aveam intrând în noul post, te-am văzut. Cele trei se pozau reciproc și tu te uitai la cer. Le spuneai cu vocea stinsă că vii imediat. Am trecut pe lângă tine, uitându-mă insistent. Dar tu nu m-ai observat. Erai prea absorbită de cer. Să îți spun că mai știu cum erai îmbrăcată? Aveai pe tine o rochie, stilul anilor 50. Și o pălărie cu boruri mari. Am vrut să îți zic ceva, dar m-am abținut. Așa că am trecut mai departe. Am ajuns în dreptul fetelor și atunci am simțit o mișcare în spatele meu. Ai ajuns în dreptul meu, lovindu-mă cu geanta. Te-ai întors să îți ceri scuze, dar nu m-ai privit. Borurile ți-au acoperit privirea.
- Ha! Deci tu erai! Mi-au zis fetele că mă privea un tip, dar n-am dat atenție. Eram atât de îndrăgostită, dragul meu domn, de cineva încât nu știam că mai poate exista altcineva pe lumea aceasta!
- Și acum?
- Acum ce?
- Mai ești îndrăgostită?
- De el? Nu.
- Nu asta te-am întrebat. a început să râdă. Nisipul devenise insuportabil pe pielea noastră și pe haine, dar continuam să stăm acolo.
- Ba da. Asta m-ai întrebat. Dacă mai sunt.
- Știi foarte bine Clara ce te-am întrebat.
- Dacă te-aș iubi, ar schimba cu ceva viața mea? Nu ar schimba-o. Noi doi nu suntem făcuți unul pentru altul. Este fascinant să ne întâlnim din când în când. Se ne sorbim cuvintele, să facem dragoste și să iubim natura. Dar ești atât de toxic pentru mine. Și nu o spun în sens rău. Mi-ai prins gândurile atât de rău încât nu mai reușesc să mă cunosc. M-am desprins de tot ce ținea de mine și am căpătat o altă nuanță. Una pe care tu o modelezi cum vrei. Iar asta e toxic. Și cu toate acestea...
- Te iubesc!
- Poftim?
- Ești enervantă rău! Ți-am zis că te iubesc! mi-a zâmbind, sărutându-mă.
- Vreau să îmi promiți ceva! Mi-a zis uitându-se serios la mine.
- Da...
- Niciodată, dar niciodată să nu te lași la mâna unui bărbat! Să nu fi dependentă de el! Ai înțeles? Tu nu ești ca celălalte. Vreau să zbori, să fii o femeie fericită. Iubește! Iubește-mă și pe mine dacă vrei! Dar nu renunța niciodată la visele tale pentru nimeni! Nici măcar pentru mine!

(Clara)

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova