Wednesday, 11 January 2017

Parfum de aprilie






- Când vei învăța să renunți la falsitate, vei înțelege că viața nu este compusă numai din farduri, haine și alte lucruri ridicole. Sunt lucruri mai importante pe lumea aceasta decât faptul că tu nu ești acum aranjată. Plus că arăți mult mai bine nemachiată. Fardurile te îmbătrânesc, îți urățesc chipul.

Îmi vorbea cu atât de multă sinceritate încât nu știam cum să reacționez. Mă simțeam jignită de vorbele sale. Am evitat să vorbesc. Așteptam să continue. Stăteam pe balcon, eu pe un scaun și el în picioare, fumând.
- Îhâm. I-am răspuns scurt, uitându-mă la el nervoasă.
- Deja te-ai supărat? Vezi? Asta e problema ta! Ești prea sensibilă! Te lași lovită de orice cuvânt al oricui și te agăți disperată de laude. Dar laudele sunt o prostie! Nu există! Pe tine nu trebuie să te intereseze nimic din ce zic ceilalți.
- Atunci înseamnă că nu trebuie să iau în calcul nici părerea ta! cu vocea ușor agresivă, m-am ridicat în picioare și m-am dus lângă el. I-am luat țigarea din mână, jucându-mă cu ea între degete.
- Vezi că te arzi!
- Și? Și de când fumezi tu? Uite! Este o prostie! Îți face rău. Plus că miroși urât! am dat să sting țigarea în scrumieră în momentul în care am simțit o durere bruscă. Mă prinsese de mâna stânga și mă strângea tare, șoptindu-mi:
- Dacă nu îți place, atunci de ce stai lângă mine?
- De plictiseală. i-am răspuns amuzată, aruncând peste balcon țigarea. Îi simțeam privirea pe mine, continuând să îmi strângă mâna.
- Clara...
- Da. Vocea scăzându-mi brusc.
- Nu este bine ce facem. Nu trebuie să ajungem la asta. Nu e normal.
- Normal? Parcă spuneai că normalitatea te plictisește. Dacă eu aș fi fost normală, tu n-ai fi fost aici. Mai ai de gând să mă strângi de mână? Sau vrei să mă arunci de pe balcon? Am început să râd
- Moartea este o parte din noi. Este singura certitudine pe care o avem. Ne considerăm niște zei, imposibili să fim distruși. Pe naiba! Suntem doar niște ființe fragile care pot oricând să moară. Iar tu, Carla, te simți în pericol cu mine?
- Nu. Nici măcar o clipă. Sunt sigură că nu mi-ai putea face rău.
M-a luat în brațe. Mă strângea tare. Noaptea se lăsase peste cartierul mărginaș al orașului, gălăgia copiiilor se auzea în parcarea blocului în același timp cu țipetele părinților care îi chemau în casă. Sfârștiul lunii aprilie. Cea mai frumoasă lună din tot anul. Când pământul nu este atât de sufocat de soare, iar frigul nu și-a luat cu adevărat zborul. El era îmbrăcat într-un tricou alb, simplu și în blugi. Părea un puștan ieșit din anii 90. Eu eram într-o pereche de pantaloni verzi lungi și largi și o bluză cu motive tradiționale. Când m-a văzut, mi-a zis, râzând, că par hippie. Dar în depărtarea tuturor privirilor, nu aveam nevoie de altceva. Eram doar doi oameni chinuiți. Îmi mângăia fața cu mâna stângă, privind în gol.
- Hai să plecăm de aici! Să ne plimbăm pe undeva! Vrei? mă întreabă dintr-o dată.
- Da. Hai! Unde mergem?
- Nu mai pune întrebări. Hai să plecăm de aici. Nu îmi place locul ăsta! îmi spune răstit
- Apropo! Al cui e apartamentul?
- Al nimănui.
- Mhm. Bine. Hai! am dat din umeri.
- Nu ai insistat să afli.
- Dacă nu vrei să îmi spui, nu văd sensul să insist. Așa că hai să mergem! Ia-ți geaca și gata!
- Ce îți mai place să îmi dai ordine! A început să râdă și m-a cuprins de mijloc, sărutându-mă pe frunte.


(Clara)

No comments:

Post a Comment