Sunday, 29 January 2017

De mână cu teama



Zilele se transformau în clipe de teamă care începuseră să mă bântuie. Câteodată ma uram. Mă simțeam nesigură în propria piele și urâtă. Da, urâțenia mă acaparase până într-un punct în care simțeam că explodez. Și apoi reveneam la normal. Eram mereu într-un cerc vicios al gândurilor mele. Mă simțeam nesigură. Îmi era frică de tot ce mă înconjoară, simțând cum devin incapabilă să simt orice emoție. Tot ce dețineam era doar purul adevăr.
Acesta își construise un cuib în mintea mea, imobilizându-mă până la sufocare. Nopțile erau totuși liniștite. Adormeam fără să mă mai gândesc la ceva. Din fericire nu sufeream de insomnie. Dragostea pe care o purtam pentru el nu îmi afecta și somnul. Niciodată n-am știut să fiu fericită. Să exclam cu încredere că știu să o și arăt. Mimam o fericire absurdă orice de câte ori simțeam nevoia. Mă ascundeam ca o copilă atunci când mă simțeam în pericol. De fapt eram o lașă. Nu conștientizam că fericirea mea nu depinde de oameni sau de părerile lor. Aflasem ce înseamnă încrederea de la entități aproape fanteziste. Aveam în jurul meu diferite fețe care păreau că îmi poartă de grijă. Într-un fel ciudat, eram conștientă de falsitatea care mă înconjoară, dar o acceptam ca pe o haină uzată. De multe ori, mă hotăram să o arunc, dar mă opream. Dacă aruncam ceva care făcea parte din propriul meu confort, nu înseamnă că ieșeam din starea de bine? Și atunci cum m-aș purta? Nu aș îndrăzni iar să fug? Aceste întrebări mă măcinau mai mult decât credeam.
Erau zile în care mă simțeam frumoasă și începeam să sorb fiecare moment din viața mea cu multă pasiune. Pentru prima dată în viața mea, învățasem să iubesc și iarna. Într-o dimineața, m-am îmbrăcat gros și am început să iau la pas orașul bătrân. Urmăream cu sete fiecare fulg de nea care se așternea pe jos. Începusem să iubesc albul. Îl consideram nevoia mea de a evada din spiritul gândurilor rele. În fond, nu eram o persoană rea sau cel puțin, nu mă consideram. Neliniștea mea apărea și ieșea în viața mea fără să conștientizez asta. Dar acest lucru nu mă durea. Când neliniștea se evapora, devenea sursa mea de fericire de moment. Ultima dată îmi spusesem să am mai multă încredere în mine. Oare cum să fac asta? Visam la momentul când voi spune apăsat ce am în minte și nu mă voi lăsa intimidată de măști. Teama mea se reducea la câteva cuvinte spuse în șoaptă. Nu îmi plăcea să fiu în centrul atenției. Nu suportam nici să mi se facă poze. Timiditatea mea devenise sufocantă și pentru cei din jurul meu. Mă izolasem de tot. Stăteam în casă cu zilele, refuzând să ies. Preferam să stau să mă uit la seriale sau să citesc diferite lucrurile pe tot felul de forumuri obscure decât să socializez în realitate.
Dar viața nu se reduce doar la proiecțiile pe care noi le facem. Are un mod amuzant de a ne ridica din propriul mormânt al iluziilor și a ne deschide inima în fața unor personaje complet necunoscute. Dacă îmi spunea cineva că viața mea se va schimba radical în momentul în care el va apărea în viața mea, i-aș fi spus că vorbește prostii...

(Clara)

No comments:

Post a Comment