Wednesday, 14 December 2016

Ziua când timpul a înghețat


În ultima zi din decembrie, stăteam lângă lacul înghețat, respirând ușor încât să nu simt aerul atât de rece. Gerul împânzise orașul, iar zăpada de un alb atât de chinuitor împletea o atmosferă de basm. Era încă devreme. Ceasul arăta ora 13:20. Soarele, aproape insesizabil, încerca să rupă norii, dorind parcă să ne dea un semn de viață. Priveam în jur. Nicio urmă de mișcare. Oamenii se pregăteau de revelion, femeile se sufocau în saloane, iar bărbații oftau încet la gândul că a mai trecut încă un an.
Purtam o pălărie roșie, cu boruri mici, stil bărbătesc. I-am spus că mă va recunoaște după acest mic detaliu. Deși era absurd ce spuneam! El mă cunoștea atât de bine, încât cred că știa toate detaliile umbrei mele. Îmi zisese că ajunge la 13:30. Ca de obicei, eu ajunsesem mai devreme. Dacă lumea în general întârzie, eu ajung de fiecare dată mai devreme. Stăteam nemișcată și mă uitam în gol. Avusesem un an atât de agitat încât acum simțeam o liniște că se termină. Așteptam cu mare nerăbdare trecerea de miezul nopții. De data aceasta, chiar simțeam o bucurie la acele urări banele de an nou care vor inunda rețelele de telefonie.
Am simțit că se apropie cineva cu pași hotărți, dar în același timp rari. I-am simțit parfumul. Am zâmbit ușor, păstrându-mă cu spatele la el. Nu voiam să mă întorc. Am scos telefonul din buzunarul paltonului și m-am uitat la el. Era 13:27. Înseamnă că mai erau doar 3 minute. Mi-am pus telefonul înapoi în buzunar, trăgând aer în piept și am rămas așa. Fără să mișc. Pașii lui nu se auzeau în zăpadă. Înseamnă că rămăsese la o distanța nici mică, nici mare în spate față de mine. Îi simțeam privirea. I-am spus:
- Ai întârziat!
- Nu. mi-a răspuns pe un ton sec. Tu ai fost cea care a trișat!
- Eu? 
- Da, tu! 
- Ți-am zis că mă vei găsi după pălăria roșie. încercam să îmi controlez emoțiile și să îi răspund de parcă nu mi-ar fi păsat.
- Ai zis că la 13:30 te voi recunoaște după pălăria roșie. în timp ce spunea, a făcut un pas spre mine
- Da. Dar dacă veneam la 13:30, mă întâlneai. Eu ți-am zis clar că mă vei recunoaște. 
- Și atunci cum am întârziat? 
Îl simt că se enervează, glasul lui devenind brusc serios. Nu îi plăceau glumele și evita să participe la ele. Nici măcar eu nu reușisem să îl fac să accepte participarea la o mică glumă. 
- Ești prea rigid. i-am spus, oftând.
- Tu ești cea care are chef de contemplare a nemuririi. Să trecem peste jocul acesta al tău care este complet absurd.
- Și dacă sunt absurdă, tu ce cauți aici? Pesemne că îți place absurditatea!
- Am venit să te văd. 
- Atunci privește-mă! 
M-am întors cu fața către el. Arăta așa cum îl lăsasem ultima dată, în acea noapte caldă de iunie. Poate părea puțin mai îmbătrânit. Firele albe începuseră să acapareze părul său blond. Își lăsase barbă. Doar ochii și-i păstrase la fel. De  un albastru atât de strălucitor încât și cerul de primăvară ar fi invidios pe el. Purta un palton lung negru, asociat cu pantaloni negri și cizme de aceași culoare, trădându-i personalitatea. Mă privea fără să schițeze vreun gest. Nici măcar o grimasă. Am făcut câțiva pași spre el. Am ajuns în dreptul lui și l-am întrebat:
- Și acum ce facem? Rămâi să mă privești o eternitate sau plecăm de aici? 
- Eternitatea se poate manifesta și în alte spații. Nu neapărat lângă acest lac înghețat. Dar apreciez că m-ai adus aici. Întotdeauna ești atentă la nevoile mele. 
Îl priveam mirată. Mi-a cuprins fața cu mâinile și m-a sărutat pe frunte. Apoi a trecut pe lângă mine și s-a îndreptat spre lac. S-a pus pe locul în care stătusem până să vină el. 
- Clara! m-a strigat, reușind să mă trezească din starea de mirare
- Da! i-am răspuns cu jumătate de gură
- Ai avut dreptate! Este fascinant aici!  vocea sa devenind dintr-o dată caldă. 

(Clara)

No comments:

Post a Comment