Sunday, 25 December 2016

Limita



L-am văzut că s-a întors cu spatele la mine și a început să pășească. L-am urmat fără a mă întreba unde mergem. Am ieșit din parc fără să ne spunem nimic și am continuat așa până am ajuns într-o zonă cu cafenele. Mi-a făcut semn să intru în dreapta, într-un bar mic, ușor cochet.
Am intrat prima, deși se spune că nu este politicos ca o femeie să facă asta. Am întrebat dacă este deschis, având în vedere că era ultima zi din an. Fata de la bar mi-a răspuns că da, au deschis până la ora 16. Perfect! Mi-am zis în gând. M-am întors către el și fără să mai apuc să-l întreb unde să ne așezăm, s-a îndreptat către o masă mai retrasă din colț. În doi timpi, și-a dat jos paltonul, rămânând într-o helancă bleumarin și o eșarfă neagră. Chiar m-am mirat când am observat că nu era totul în negru. Știam de când l-am cunoscut că iubește această culoare. M-am așezat față în față cu el, lăsându-mi pe celălalt scaun de lângă el paltonul, geanta și pălăria. Iarăși, mă privea fix, fără să îmi spună ceva. Am tras aer în piept și mă uitam pe fereastră. Oamenii treceau repede, îngândurați de problemele lor sau de faptul că se mai sfârșește încă un an.
- Oamenii niciodată nu vor ști. Îmi spune în timp ce amesecă zahărul în ceașca cu cafea
- Nu vor ști să ce? Îl întreb, rămânând cu ochii ațintiți la fereastră
- Să trăiască. Își petrec zilele așteptând după un anumit moment. Astăzi, cu toții sunt într-un extaz fantastic pentru a sărbători noul an. Își promit că se vor schimba, că vor cucerii lumea. Dar se mint. Nu vor face nimic pentru ei. De poimâine, vor supraviețui zi după zi fără a avea vreun rost, lucrând într-un loc banal ca mai apoi a încununa seara la o bere. Ce viață!
Mă întorc cu fața către el. Îi zâmbesc și mă bate gândul să-l întreb dacă e fericit, dar mă abțin.
- Poate că ei sunt fericiți. Trăiesc în bula lor. Și poate o bere chiar reprezintă fericirea pentru ei. I-am spus, uitându-mă la el. Îi priveam cerul din ochi fără să mișc. Mă simțeam împietrită. I-aș fi spus multe poate chiar l-aș fi sărutat. Dar refuzam să fac acest lucru. El era imaginea bărbatului ideal pe care l-aș fi putut iubi o eternitate. Cine are timp pentru o asemenea iubire? Eu? În niciun caz. Așa că mă rezumam să-l privesc și să încerc să păstrez amintire fiecare gest pe care îl face, știind că atunci când va pleca, mă va lăsa mai împăcată cu mine.
- Clara! Spune-mi ceva, dar vreau să fii sinceră cu mine.
- Da, sunt. Deja începusem să mă gândesc dacă nu cumva oi fi vorbit cu voce tare, inima mea începuse să bată din ce în ce mai tare.
- Ești mulțumită de tine?

(Clara)

No comments:

Post a Comment

Noi vs/și ei