Thursday, 24 November 2016

Pe trepte...


Și ce să mai spui când simți cum ghearele ei îți cuprind talia cea firavă? O disperare accentuată de dorința de a evada din acest mencanism al banalității îți roade orice șansă de a mai putea fi fericit. A fost o vreme când credeai că totul va fi bine. Iar acum, plutești asemenea celorlați fără un sens anume. Te înarmezi cu răbdare și aștepți. Și tot aștepți până când buzele tale se vor seca de dor. Pentru că nimic nu e mai rău în viața asta decât să aștepți.

Să iubești! Ha! Ai iubi și tu dacă ai putea. Dar cum să iubești pe cineva care nu îți înțelege emoțiile? Ești un cumultum de disperare și frumos. Ți-ai urla toate apăsările și le-ai expune. Dar nu o faci. Mimezi o fericire ideatică, îmbrăcând-o în haine mai de care mai frumoase.
Și totuși...a mai rămas ceva din frumusețea acelei fericiri. Ai zâmbit. Chiar de multe ori. Ți-ai purtat zâmbetul ca pe o mască. Doar că ea era cusută de pielea ta și ce amară era durerea de câte ori o dădeai jos. Simțeai cum rămân cicatrici de fiecare dată când, acasă, te reîntorceai la tine.
În pragul nebuniei, revezi toate momentele pe care le-ai trăit cu teamă. Regreți că n-ai avut curajul să arunci la gunoi toate părerile anoste care se încăpățânau să se șoptească de pe buze. Noaptea, suferința lua locul zâmbetului. Te chinuia atât de tare încât demonii valsau în jurul minții tale. Iar coșmarurile căpătau proporții covârșitoare. Erai prins în acest joc sinistru. Începusei să te obișnuiești cu chinuitoarele gânduri; încercai să le înțelegi și să le acorzi libertate deplină. Cu toate că prezența lor te deranja. Dar nu asta trebuia să faci? Să le acorzi răgaz să se manifeste cum vor. Dacă se supărau? Nu se poate așa ceva...
Ai sperat la liniște. Te-ai rugat pentru ea. Cum am făcut și eu. Dar vezi tu, liniștea pe care noi o dorim este mai chinuitoare decât suferința noastră. Îmi doresc liniștea, dar sunt conștientă că nu aș ști ce să fac cu ea și aș părăsi-o. Sau poate aș face-o cadou primului străin care îmi apare în cale. El ar avea mai multă nevoie de ea.
Și sunt sigură de ceva. Nu voi putea niciodată să fiu asemenea altora. Cel mai mare eșec în viața mea ar fi să joc pe scena banalității.
Îmi voi îmbrățișa demonii și la un moment dat chiar voi găsi o cale să mă eliberez. Dar până atunci...

No comments:

Post a Comment