Sunday, 13 November 2016

În pragul nebuniei


I-aș fi iertat toate gesturile greșite pe care le făcea deseori. Îl priveam cu teamă, nereușind să înțeleg de ce are acest comportament ridicol. Pentru că pe la urma la asta se rezumă totul! La ridicol! Eram doi oameni care îmbrățișau aceleași gânduri, trăindu-ne cu patimă emoțiile ultimei întâlniri. În timp ce el își arunca cu dispreț cele mai ascunse cuvinte pe care le deținea, eu îl admiram.

Da, eram conștientă că nu este mai mult decât o admirație chinuitoare. Nicio persoană normală nu ar putea să simtă ceva pentru cineva atât de sinistru. Părea scos din filmele cu demoni unde el reprezenta chiar liderul. Și cu toate acestea, îl adoram. Îmi plăcea să îmi petrec timpul alături de el, să îl privesc cum se încruntă când nu îi convine ceva. Și Doamne! Multe lucrurile îl mai chinuiau! Rareori îmi zâmbea, dar atunci când o făcea, sufletul său se lumina și realizam că eram absolut cucerită de el.
Îmi cunoștea gândurile cele mai ascunse. Mă dezbrăcase de secrete încă din primul moment. Țin minte că de la început, mi-a sfâșiat mantia care mă proteja. M-am lăsat expusă în fața lui. Mi-a atins temerile, frica de eșec și permanenta mea stare de agitație. Eram un cumultum de nervi pe care îi ascundeam cât puteam eu de bine. Am întors capul în stânga, ascunzându-mi privirea. Teama de a îl privi în ochi, mă revolta. Cine era? Ce voia de la mine? Aveam atât de multe întrebări. Nu primeam niciun răspuns. Însă mă privea fix.
În ultima zi, mi-a făcut semn să vin. Avea ceva să îmi spună și nu dorea ca nimeni să afle. Acest joc mistuitor între noi nu preceda să se transforme în cenușă. Pentru prima dată, amândoi întruchipam cele mai vii ființe cu toate că trupulul nostru nu arăta acest lucru. Doar ochii ne străluceau într-un fel așa cum nu o mai făcuseră niciodată. L-am urmărit fără să scot un cuvânt. Eram conștientă că acest moment poate nu îl voi mai simți vreodată. Gândurile noastre, o dată răscolite de ură și pasiune, acum erau liniștite.
M-a sărutat pe frunte.
Atunci am înțeles tot. L-am privit cu blândețe. Nu a mai jucat niciun rol. Era epuizat de tot ce simțea și își dorea eliberarea nefirească pentru un om ca el. Mi-a zâmbit, șoptindu-mi să nu spun nimic. Să las ochii să vorbească în locul meu. Și i-am lăsat. I-am dăruit liniștea pe care o căuta cu riscul de mă pierde definitiv în jocul nostru.

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova