Monday, 5 September 2016

Raiul poartă culorile iadului


Și apa curge lin, reușind să îmblânzească și cele mai reci suflete. Soarele a apus de mult, dar nu înainte de a ne lăsa pe noi să fim fericiți. Să parcurgem o altă etapă a sensului nostru pe pământul acesta iubit și urât atât de mult de oameni.

S-a apropiat. De chipul meu, bărbatul care uitase cum arată fericirea, stătea așa de aproape de mine. L-am lăsat să mă privească. Să îmi atingă, delicat, cu mâna chipul. Mi-a fost dor. Atât de mult dor de el încât aș fi încercat, cu toată ființa mea, să opresc timpul dacă aș fi putut face asta. Dar am făcut un pas înapoi și am făcut o piruetă. Iar el m-a privit. A zâmbit. A încercat să mă atingă, dar m-am retras și am început să mă îndepărtez de el. L-am simțit cum s-a încruntat, pregătindu-se să atace. Nu îi plăcea să mă știe singură.  Ura acest lucru. Așa că s-a îndreptat spre mine, ordonându-mi să mă opresc. Să încetez cu acest joc copilăros. Rochia roșie lungă, așezată armonios pe corpul meu, atingea cu delicatețe pământul ud și rece. Pantofii îmi erau prieteni. Reușeau să mă înalțe și să îmi dăruiască echilibrul dorit.
Am tresărit în momentul în care m-a prins de mână. Mi-a reproșat că mă port imatur și nu este cazul. Că are alte pretenții de la mine. Ce ar fi vrut să fac? Să îi spun adevărul că sufletul meu plânge după el? Îmi era rușine și nici nu mă simțeam pregătită. Așa că m-am apropiat de el, prefăcându-mă că vreau să îl sărut și când am simțit că puterea lui se diminuează, am fugit. Aș fi fugit cât mai departe de el. Să nu îi mai simt gândurile atât de aproape de mine. De data aceasta, s-a enervat. Privirea lui s-a întunecat și l-am simțit în spatele mele. A mărit pasul și m-a ajuns din urmă. M-a oprit, cuprinzându-mi talia și rugându-mă pentru ultima oară să încetez. M-a luat de mână, strângându-mă cu teamă să nu mă piardă și l-am urmat. Ne-am întors de unde am plecat. Eram iar lângă râu.
L-am întrebat de ce suntem aici. Ce mai vrea de la mine? Nu mi-a răspuns. Asemenea mie, nici el nu are curaj să vorbească. Cuvintele îi sunt sugrumate de emoțiile puerile și se încăpățânează să fie rostite de pe buze. Eram doi adulți, purtându-ne ca niște copii. Simțurile noastre deveneau un cumultum de gânduri, pregătite să fugă în neant. Promițându-i că nu mai fug, m-am apropiat de râu. Am simțit apa rece, atingându-mi rochia și pielea albă. Se uita la mine încruntat. Nu înțelegea ce vreau să fac. De fapt, nu îmi doream să mai fac nimic. Pur și simplu eram obosită de acest joc fantezist unde imaginația noastră se împletea cu timiditatea de ne recunoaște greșelile. Nu, nu era orgoliu. Era doar timiditate. M-a strigat pe nume și mi-am întors privirea spre el. Atunci, cu o voce hotărâtă mi-a spus:
„-Îmi e dor...”

No comments:

Post a Comment

Noi vs/și ei