Friday, 15 July 2016

Grădina din spatele cortinei


Roșu curge ușor pe buze, negrul părului se ascunde furtunos în pălărie, iar rochia albă se împletește cu pielea de o nuanță asemănătoare. Se uită derutată în zare și sufocată de căldura verii, își duce planul la capăt. Se simte singură și puternică în același timp. Soarele îi este de data aceasta dușman. Nu-l mai place. Ar vrea să plece cât mai departe de orice gând al dragostei. Își împletește curiozitate cu gânduri sensibile de dor și ură și se întoarce. Se așează pe scaun. Paharul cu vin alb rece o trezește la realitate. Ea este unde și-a dorit să fie. Paradoxul este că nici măcar nu a visat vreodată în copilărie să fie aici. Cu cât a trecut timpul cu atât a simțit nevoia...să se cunoască.
A uitat să mai citească așa cum făcea în copilărie. A uitat inclusiv și de cartea începută de acum un an. Este tot pe masă, deschisă la pagina 191. Literele s-au asprit de dorul ei. Povestea cărții a devenit evadarea ei din realitatea cea mult urâtă. 
Se uită la carte. Simte o senzație ciudată. Și-ar dori să aibă puterea să continuie povestea. Să termine o dată și pentru totdeauna de citit această carte. Se întreabă de ce s-a oprit din citit. Ce a determinat-o să facă asta? Încearcă să își aducă aminte ultima fraza din ce a citit, dar nu reușește. Își așează paharul de vin lângă carte, dar nu îndrăznește să se uite în ea. Se întreabă: ce ar face dacă s-ar apuca acum de citit? Nu, încă nu are curaj. În schimb, își îndreaptă privirea către grădina de trandafiri roșii. Atât de frumoși. Dacă ar putea, ar trăi pentru totdeauna aici. Dorințele ei s-ar împleti cu aroma trandafirilor și poate așa ar uita de dor. Îi este dor. Atât de mult dor încât și-ar urla emoțiile asemenea unei fete a cărui păpușă a fost stricată. 
Se lasă pe scaun în jos și închide ochii. S-ar putea pierde în această lume a haosului, dar totuși nu o face. Cerșește momente de glorie și se ascunde în spatele cortinei. Lumea ei este alcătuită din emoții antagonice capabile să trezească gândurile tuturor, dar numai ale ei nu. Și totuși...de ce s-a oprit din citit? Nu. nu ar vrea să atingă cartea. Și-a promis că acolo o va lăsa până când aceasta va dipărea în neant. Cum se face că încă nu a dispărut? De ce e tot aici? 
Deschide ochii. Se ridică și își întinde privirea către carte. Nu vede nimic. Literele sunt în ceață, doar numerele au rămas intacte. 190-191. Niște numere scrise cu cifre roșii și italice...
S-a apropiat de masă, iar literele au început să capete o formă cunoscută. Atunci și-a amintit de ce s-a oprit din citit. Pentru că niciodată nu o citise. 
Încă nu o terminase de scris. 

No comments:

Post a Comment