Thursday, 7 July 2016

Cu nuanțe


Sunt construită să rezist unui gând care nu îmi dă pace și care mă strivește asemenea unui prădător. Problema este că nu știu cum să lupt cu el, nu știu dacă aș putea vreodată să îl eliberez. Pentru că el îmi aparține. Câteodată întruchipez un miraj al existenței mele. Și cu toate acestea mă simt capabilă să îmi eliberez demonii. Am scris și voi mai scrie despre ei. Lupta mea cu ei nu se va sfârși niciodată. Nu sunt ipocrită. Îmi place să îmi alin gândurile cu pasaje rupte dintr-o poveste unde doar eu întruchipez personajul principal. Ce senzație ciudată! Să fiu singurul personaj principal din povestea mea! Unde îmi sunt gândurile? Cum aș putea să îmi creez povestea fără o altă persoană? Dar care să fie? Să aibă rol negativ? Dar dacă sunt eu personajul negativ? Orice e posibil...
Nu îmi este frică de viață. Dar îmi este sete de ea. Mi-aș dori să mă arunc în valuri ei fără a fi înghițită. Aș căuta un nou sens. Un nou început unde nici măcar eu să nu mă mai recunosc. M-aș înhăma într-o fugă haotică departe de mine. Acolo unde ochii mei nu ar cunoaște gânduri neputincioase. Haos, haos, haos. Dar ce este cu acest haos? Sentimentele sunt rupte pe mijlocul drumului și pentru prima dată pe mine nu mă cuprinde disperarea. Nici măcar fericirea. Și aș putea spune că asta e cel mai trist lucru. Atunci când sentimentele tale zac în fața ta, iar eu sunt nepăsătoare sau poate sunt doar neputincioasă. Nu îmi place să mă plâng. Să provoc diferite senzați fantastice.
Dacă m-aș încumeta să recunosc că sunt bine, poate aș părea vulnerabilă. Iar mie îmi este frica de acest lucru. Fericirea mea este prinsă în două lumi: la granița cu mine. 
Îmi este dor de mine. Atât de mult dor încât m-aș cuprinde în brațe și nu m-aș mai lăsa să plec. Mă simt obosită lângă sentimentele urâte. Pentru că eu până la urmă am reușit să fac pace cu mine. 
Mi-am învins temerile! Le-am aruncat pe jos și am plecat. Fără frica că ele mă vor acapara iar. Și poate cel mai frumos sentiment de care mă simt mândră este că am ajuns să mă bucur de orice lucru mărunt. Am renunțat la mândrie și la invidie. Doamne! Ce frumoasă poate fi viața atunci când știi să te bucuri de ea! Să o guști linguriță cu linguriță și să o lași să te surprindă. 
Nu sunt pe departe perfectă! Nici nu mi-aș dori asta. Mă consider un tumultum de stări imprevizibile care reprezintă îngerii gândurilor mele. O alcătuire de frecvențe care mai de care mai capricioase. M-aș putea caracteriza la nesfârșit. Pentru că sunt mulțumită de mine. Și nu îmi mai este teamă de ochii mei. Iar zâmbetul l-am ascuns în sufletul meu, reușind să îmi însuflețez chipul.

1 comment:

Un Colocviu la Moscova