Monday, 18 July 2016

22


Simte cum vântul îi atinge pielea încinsă de razele soarelui. O îmbracă glorios în mantia furata de la zei, șoptindu-i că este a ei. O dăruiește. Surprinzător, ea primește acest dar furat. Știe că este interzis sau cel puțin imoral, dar în căutarea iubirii nimic nu este imposibil. Și zâmbește curat, fără regrete. Aici se simte bine. Pentru prima dată, simte că a reușit să obțintă ce și-a dorit. Acum fericirea stă în fața ei.

Respiră adânc. Este calmă, a reușit să evadeze din deșertul cauzat de imaginarele sale probleme. Pe acest pământ rece, stropit de picăturile ploii, ea reprezintă sursa fericirii sale. Începe să râdă ironic. Oare credea ea că va ajunge să cunoască fericirea tocmai în acest loc? Astăzi are loc eliberarea ei. Dacă ar fi o pasăre poate ar zbura, dar este un biet om. Este din nou capabilă să cucerească cele mai ascunse culmi și să răscorească sufletele pline de dorință. Oare copacii așa au fost mereu? Atât de frumoși? Oare de ce nu i-a văzut până acum? Ce a determinat-o să recurgă la acest gest?
Este puțin trecut de ora 5 și ea încă se mai plimbă în răcoarea acestui timp în care a intrat. Cu pielea încinsă, ea a crezut că aici va găsi echilibrul. În același timp, ea este conștientă că niciodată nu va putea să îl găsească. Dar a început să se obșinuiască aici. Se uită la pielea ei. Este caldă, dar atât de albă. Parcă din ce în ce prinde nuanțe mai duioase.
Se întoarce și observă cum pașii ei nu se mai văd de mult pe pământ. Dacă s-ar gândi să se întoarcă, nu crede ca ar mai avea cum. Drumul ei de întoarcere este șters. A rămas prinsă aici. Și-a dorit să fie aici, dar acum ar vrea să plece. Singura ei posibilitatea este să meargă înainte. Este conștientă că în spate nu se poate întoarce. Acest purgatoriu al realității ei a trezit-o. Simțurile ei s-au ascuțit, iar inima i s-a eliberat. Numai sufletul său este încă hoinar. Nu știe ce să facă. Dacă va mai merge înainte, tot ce a însemnat pentru ea va dispărea. Atunci sufletul său va explora alte culmi și va interveni uitarea.
Pielea ei se face din ce în ce mai rece. Pentru prima dată simte că nimic nu o mai strânge. Acest corset pe care îl purta zi de zi asupra proprieri sale existenței o metamorfozase într-o veșnică teamă de a eșua. Își vede reflexia în apa unui râu. Este alta. Mai puternică și mai amibițioasă ca niciodată.  Și-a aruncat temerile jos, lăsându-le să sângereze. Cu spatele și capul drept, a făcut primul pas în față.

1 comment:

  1. E cumva alambicat.Cum metamorfozezi o persoană într-o teamă!? Dar e si angoasant deci e frumos.

    ReplyDelete

Un Colocviu la Moscova