Thursday, 9 June 2016

Aș da la schimb fericirea cu marea


Fericirea se împarte în bucăți pline de savoarea unei inimi calde, îndemnându-mă pe mine să fug cât mai departe de pământul iute pe care stăm cu toții. Aș fugi câtre mare și m-aș arunca în genunchi în fața ei. Pentru că nu există nimic pe lumea asta care să mă facă mai vie decât marea.
Această tumultoasă existență reprezintă oglinda mea. În ea îmi privesc temerile mele. Lângă mare eu fac curat în gândurile urâte și redevin una cu natura. Nu îmi este frică de ea. Poate de orice pe lumea asta mă tem, dar nu de mare. Iubesc să o privesc agitată. Să îi văd valurile cum se ridică arțăgoase asupra pământului. Asupra mea. Dar fără a îmi face rău. Valurile se sparg la picioarele mele și dispar în neant. Ca și cum nu ar exista. Așa și sufletul meu. Pe măsură ce gândurile îmi năpustesc sufletul, el devine din ce în ce mai pregătit să se reverse asupra mea. Își arogă supremația pe simțurile mele, făcându-mă să devin o ființă mai mult decât fragilă. Atât de fragilă încât în orice secundă aș putea dispărea. Fără a mai cunoaște încă o dată ce înseamnă fericirea.
Mereu am luptat pentru fericire. Câteodată am riscat totul pentru ea. Am urcat-o pe culmile cele mai înalte, sperând că va rămâne lângă mine mereu. Dar nu a fost să fie așa. Ci s-a înnegrit din cauza vremurilor gri și a devenit rigidă. Ca un lemn care stă să ardă, dar nu vrea. Fericirea nu o pot întreține cât vreau eu. Ea vine în porții mărunte și mă face să o doresc din ce în ce mai mult. Mă zbat să recunosc acest lucru. Chiar fac eforturi considerabile să nu o las să mă domine.
O existență aburdă a valurilor mă atinge. Mă simt împietrită în fața mării. Ea simbolizează fericirea mea. Dar nici chiar alături de ea nu mi-aș putea petrece o viață.
Marea simbolizează existența mea pe acest pământ: atât de caldă și rece încât să trezească și cele mai ascunse gânduri. Mi-am propus să renunț la a mai căuta fericirea. Să o las să vină asupra mea când este cazul și să mă determine să o uit. Nu aș suporta să o păstrez în inima mea.
Dar marea mă încarcă cu energie. Întotdeauna plec de lângă ea determinată să răscolesc și cele mai inocente simțuri și să cuceresc gândurile ascunse cu teamă. Niciodată nu mi-a plăcut să renunț. Și nici nu o voi face vreodată. Mă voi asocia mereu cu marea pentru că noi două suntem la fel.
Poate cel mai mare regret este că n-am reușit să îmi dau seama la timp cât de mult înseamnă ea pentru mine...

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova