Monday, 30 May 2016

Scrisoare pentru tine


Aş urla cât pot de tare, ţi-aş reproşa toate neînţelegerile mele, dar nu pot. Mi-ai înnodat simţurile, lăsându-mă fără aer. Câteodată mă simt străină de mine. Ca şi cum nu aş aparţine de acest pământ viu şi enigmatic. Ştiu că suntem născuţi din pământ, dar eu nu mă simt o parte din el.

Aș putea spune că sunt o fiinţă ingenuă. Visez la frumuseţea unei iubiri care va trăi pentru totdeauna. În mod ciudat, îmi aduc aminte iar că nu suntem ceea ce părem. M-aş putea declara cea mai fericită fată de pe acest pământ şi totuşi nu o fac. Oare cum aş putea să cuceresc inimi dacă a mea este atinsă de tine? Inima mea nu este rănită, ci doar se hrăneşte cu tine. Cu privirea unei false iubiri. O categorie brutală de sentimente care mai de care mai antagonice se reflectă în noi. Ne dorim abisul, dar ne mulţumim cu ce ni se oferă. Ce tragedie! De ce suntem atât de risipitori cu emoţiile noastre? Ni le dăruim şi ne prefacem că suntem mulţumiţi. Atât de împăcaţi cu noi ne simţim încât de multe ori ne renegăm propriile sentimentele. Le aruncăm, exaltaţi, cu gândul unui nou început alături de altcineva. În faţa prăpastiei a vechilor amintiri ale noastre care ne bântuie fiecare colţ al corpului, minţim încă o dată. Pentru ultima oară am avea tendinţa să spunem. Ne minţim buzele să ne declare cele mai minunate cuvinte şi ne ascundem sub o mantie de imaginaţia noastră mult prea bogată.
Zâmbeşte-mi! Vreau să te văd cum îţi încordezi privirea. Şi uită tot ce ţi-am spus! Uită nopţile calde de vară şi iernile geroase! În lumea noastră, nu există cuvântul noi. Este atât de dăunător.Ne stimulează dependenţa de o dragoste imaginară şi ne agăţăm unul de altul. Dar fără folos. Noi nu ne aparţinem. Cum să fiu a ta sau tu al meu? Nu aş şti ce să fac cu tine, cum să mă comport. Şi în mod sigur, te-aş răni. Pentru că eu sunt conştientă că tu pentru mine reprezinţi doar o mică porţiune de libertate ancorată cu nevoia de a mă stimula. Mi-aş dori să mă pot vedea peste ani şi ani fericită. Ştiu că fericirea este doar o stare de spirit de scurtă durată, dar oare greşesc dacă plec în căutarea ei? Spune-mi tu, cel care a cucerit cele mai de gheaţă inimi în drumul său! Într-o fracţiune de secundă se poate schimba totul. Timpul nu ne aşteaptă. Noi trebuie să ne cucerim sufletele noastre şi să nu le lăsăm prada durerii pricinuite de tendinţa obscură de a rivaliza cu fanstasmele trecutului.
Ţi-aş scrie o scrisoare. Chiar aş începe cu “Dragul meu”, dar vezi tu…eu niciodată n-am scris aşa ceva. Oare m-ai descifra printr-un simplu text lăsat să curgă lent pe foaie? Şi cu ce culoare ţi-aş scrie? Negru cum mi-s ochii sau albastru ca cerul? Dacă aş opta pentru roşu, culoarea iadului şi a focului? Poate ţi-aş declara cele mai pure sentimente sau te-aş părăsi asemenea unei iubite trădate ca cea din seara aceasta. Nu o cunoşti, dar eu am văzut-o cum carnea ei tremura de nervi la gândul că iubitul ei a înşelat-o. Îi arunca cuvinte care mai de care mai urâte şi îşi jura că nu-l va ierta. Eu nu sunt aşa. Nu îţi voi reproşa niciodată nimic, orice ai face. Pentru că noi doi nu ne aparţinem. Şi nici scrisoare nu îţi voi scrie; este de modă veche, iar noi facem parte din generaţia tânără a unei societăţi mult prea îmbătrânite. Poate doar aș încheia, spunându-ți: “Cu drag”.

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova