Friday, 22 April 2016

Ai risca?


Pentru că nu sunt creată să rezist acestui manifest. Îmi place să mă plimb pe marginea prăpastiei și să las sentimentele să iasă din mine, arzându-le cu falsa mea impresie că îmi pasă. Nici măcar nu m-am gândit că urmăresc ceva. Am zburat cu sufletul pe dealurile gândurilor mele și le-am privit. De data aceasta erau crude. Încă necoapte. M-am speriat și am urlat. Mi-am scos de pe mine rămășițele regretului și te-am lăsat să mă privești așa cum sunt. Fără mască. Am stat în fața ta cu riscul de a te lăsa să îmi faci rău. Dar știam că nu o vei face. Aveam o încrederea atât de absurdă în tine încât nici nu aș fi conceput că tu ești creat să transformi orice înger în demon.

Dar să știi că apreciez prezența ta aici. Chiar dacă suntem pe marginea prăpastiei. O privești și tu, nu? Și dacă am cadea ce s-a întâmpla? Gândurile noastre s-ar fărămița, ucigându-ne trupurile imaginare. Te îmbeți mereu cu siguranța zilei de ieri, dar cea de azi o lași să curgă în râuri de sânge cu scopul de a te recunoaște ca mare cuceritor de inimi. Oh! Nici măcar inima mea nu ai reușit să o cucerești. De ce? Pentru că eu nu cred în dragostea ta. Ești prea absorbit de această realitate încât să mai ai timp și pentru mine, iar eu nu mă pot mulțumi cu jumătăți de măsură. Îți cer tot! Vreau să te văd cum zaci înțepenit lângă mine. Și cum îmi ceri îndurare pentru a te lăsa să mă iubești. Îndurerare? Pentru ce? Pentru dragostea noastră? Cum poți să ceri acest lucru pentru ceva ce nu există? Suntem maturi. Chiar noi doi suntem tineri îmbătrâniți prea devreme de timp. Facem parte din altă lume. O lume în care nu există miracole și nici banalitate.
Eu sunt o femeie stăpână pe sine, dar în momentul în care sufletul meu eșuează în fața fricii, mă reîntorc la tine. Mă arunc în brațele tale și mă expun vulnerabilă în fața ta. Iar tu, dur și mândru, îmi reproșezi că sunt o ființă slabă. Dar dacă nu aș fi atunci cum aș mai putea să mă las în brațele tale? Nu e un joc. Nu e nici măcar o glumă proastă. Este doar dorințea mea de a îmi arunca din când în când masca. Iar tu ești singurul care îmi cunoaște fiecare tresărire din sufletul meu cel gol.
Hai să renunțăm la această mândrie prostească și să recunoaștem pentru prima dată adevărul! Vrei? Ești dispus la un asemenea capricios compromis? Să ne pierdem în gânduri. Iar prăpastie să nu simbolizeze altceva decât teribila noastră imaginație...

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova