Wednesday, 9 March 2016

Cuvinte înghițite de mare


Sentimentele s-au evaporat în mijlocul cerului răpus de mare. Cu o mână ridicată, ai cerut să vorbești și să îți lași cuvintele să curgă. Dar erai amuțit. Buzele nu se dezlipeau, iar cuvintele rămâneau blocate în gândurile tale. Atunci ți-ai dat seama  că trebuie să faci ceva. Așa că te-ai ridicat și ai plecat. Departe de oamenii care îți așteptau cu sete gândurile expuse prin vocea ta atât de frumoasă. Ai știut dintotdeauna că cea mai puternică calitate a ta este vocea. Doar că acum nu mai vrea să se faca auzită. Cuvintele au obosit să se mai simtă ascultate. Și-au cusut un sanctuar. Și-au promis că nu vor mai apărea niciodată. Iar tu, departe plecat de cei care înainte te ascultau în extaz, ai devenit un mut. Nimeni nu te mai ascultă, nimeni nu mai are posibilitate să îți asculte vocea. Nici măcar o femeie frumoasă nu îți mai poate mișca cuvintele. Pentru prima dată ai simțit nevoia de o evadare din închisoarea vorbitului. 
Stai drept și privești marea. Fără cuvinte și de data aceasta fără teamă. Pentru că mereu ai simțit o teamă necunoscută atunci când trebuia să vorbești. Poate îți era frică de imaginația oamenilor care te ascultau sau poate ai fi vrut să nu stai acolo, în fața publicului și să zâmbești asemenea unui om bun. Calitățile tale alcătuiesc o serie de păcate. Nici măcar un loc în rai nu îți dorești (dacă chiar prin absurd ai crede în religie). Mereu ai fost privit fiind om extraordinar. Râzi singur când te gândești la asta. Dacă ar ști oameni că tu îți blocai majoritatea cuvintelor, nu ar mai fi vorbit nimeni cu tine. Bine că ai plecat de lângă ei. Aici, în fața mării, este chiar bine. După mulți ani ești liniștit, capabil să îți elimini din minte obsesia unei admirații incerte. Nu ai știut niciodată cum să îi placi pe oameni. Le-ai urât gesturile și privirile angoase. Este amuzant că tu te priveai mereu ca un soare în mijlocul furtunii. Din păcate, târziu ai realizat că tu reprezentai furtuna. Nu erai cu nimic mai presus decât ceilalți. Și nici nu vei reuși vreodată să fi altfel. 
Te apropi de mare și simți nisipul ud, iar apa rece cum îți atinge pielea. Ai înaintat până când marea te-a înghițit. Ai vrut să vezi cum este să cunoști tentanția morții. Dar și de data asta ai fost prea laș. Ai deschis ochii și ai început să înoți înapoi la țărm. Mai hotărât ca niciodată. Cuvintele s-au transformat în urlete și glasul tău s-a făcut iar auzit. Ajuns la țărm, te-ai aruncat în genunchi și ți-ai lăsat cuvintele să curgă frenetic, doar că nu te asculta nimeni. Ești doar tu cu marea. 

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova