Saturday, 30 January 2016

Un joc cu timpul...


Tinereţea mea este atât de chinuitoare. Ea reprezintă sursa problemelor fanteziste ale unor entităţi desprinse din filmele mute. Dar eu zâmbesc. Îmi arog supremaţia pe gândurile mele şi îmi metamorfozez cuvintele în priviri capabile să stârnească şi cel mai de piatră ecou.
Am devenit stăpână pe sentimentele mele şi cuprinzându-le în braţe, le-am strâns până acestea s-au impregnat în mine, făcându-mă să vreau un nou sens. O scânteie iluzionistă pe buzele mele prinde aripi şi pătrunde însetată în acest cerc uriaş de dor, unde oameni cu trupuri uriaşe îşi îneacă fericirea în neputinţă. Este doar un joc vicios. Unul în care nimeni nu este învingător. Dar viaţa nu se rezumă decât la acest lucru.
În această fugă haotică a noastră în căutarea unei băuturi magice capabile să ne satisfacă setea de fericire, ne zdruncinăm idealurile macinate de trecerea timpului. Şi o dată cu acest lucru, apare şi o rupere constantă a sufletului nostru. Îl lăsăm să fie sfâşiat de tot felul de prădători. Aceşti monştri ridicoli se închid în noi şi ajung să ne cucerească picătură cu picătură. Imaginarul devine real. 
O incursiune de gânduri născătoare de hrană pentru un suflet învinuit de ironicele speranţe ale unor oameni slabi. Nu suntem răspunzători pentru simţurile noastre. Nu căutăm iertarea în flăcările iadului, ci încercăm să ne împăcăm cu gândul că niciodată nu vom fi suficient de anoşti încât să preferăm calmul. 
Şi ochii i-am ajutat să vadă doar ce trebuie. Negrul lor nu cunoaşte un alt sens al vieţii decât acela că sentimentele noastre nu mor. Ele sunt nemuritoare. Asemenea unei cărţi pe care ai zidit cu teamă şi dispreţ cuvintele tale, aşa şi sentimentele tale sângerânde zac în temniţa privirii tale care la rândul ei pătrunde în sufletul altora, mutilându-l până în neant. Cu toţii iubim sau urâm la fel. Pe unii oameni i-am ţine lângă noi pentru toată viaţa chiar dacă aceasta ar dura numai o secundă. 
Buzele îşi continuă drumul spre o poartă a nemuririi; câteodată ele se întreabă dacă aceasta este soarta lor. Una crudă şi fragedă, dar în acelaşi timp fierbinte şi coaptă ca o primăvară de mai unde soarele îşi trimite razele pentru a sufoca pământul.
Un freamăt al gândului meu absurd îmi ucide orice şansa de a îmi dori vreodată să fiu banală.

No comments:

Post a Comment

Noi vs/și ei