Friday, 15 January 2016

De-a v-aţi ascunselea


Îmi desprind privirea de pe asfaltul îngheţat şi o întorc către cer. Ha! Nici măcar cerul nu mai luminează. Totul e macabru. Chiar şi natura şi-a îmbrăcat trupul în negru. Nimic nu mai e la fel...

În această joacă a sufletului meu cu demonii, îmi îndemn inima să lupte. Pentru fericire! Asta ţi-aş fi zis ieri când ochii îmi radiau în timp ce tu îţi lipeai buzele de fruntea mea. Câteodată sunt doar o copilă. Uit că sunt o femeie. Acum stau aici, singură şi mă privesc.
Eu mi-am creat un joc. Când simt nevoia de mine, mă refugiez şi îmi las demonii să danseze euforic în jurul meu. Ei reprezintă tot ce eu nu îţi arăt. Dar să ştii că demonii mei se înţeleg bine cu mine. Pentru că oricât i-aş lăsa să îmi tulbure gândurile, eu nu îi hrănesc. Îi vreau slabi. Îmi e frică de puterea lor şi evit orice impact negativ pe care ar putea să îl aibă asupra mea.
Pe scaunul cel vechi unde amintirile copilăriei îmi poartă imagini delicate şi fragile nu se mai găseşte nimic. Este uscat şi măcinat de trecerea timpului. Dacă ar fi o persoană sunt sigură că ar sângera. Mă uit la el. Nu mai e bun. Este atât de vechi, dar încă viu. Aşa sunt şi demonii mei. Niciodată nu voi putea renunţa la ei, dar mă străduiesc să nu îi hrănesc. Şi cum îţi spuneam. Când sunt singură îi las să mă înconjoare cu gândurile lor, sufocându-mi existenţa până aproape de neant. Ura îmi reprosează că n-am atacat când a trebuit, invidia că nu m-am purtat caraghios în ziua X sau tristeţea că nu plâng mai des. Aici intervine problema lor pe care ei încă n-au învăţat-o să nu o mai facă. Cu cât plâng mai mult cu atât ei devin mai nesemnficativi. Lacrimile îmi curăţa pielea de regretele tardive ale unor gânduri aparent anoste şi îmi îmbracă ochii în lumină. Eu nu pot plânge la infinit, în schimb îmi place să îi văd pe demonii mei cum mă roagă să mă opresc. Cum lumina le transformă masca roşie în alb şi ei încep să se metamorfozeze uşor în praf.
Şi atunci mă ridic şi dau să plec. Îmi eliberez oasele de cătuşele unei idei precoce de neîmplinire sufletească. Mâinile le îndrept către mine. Sunt singura care îmi ştie aceste gânduri. Nici măcar ce am iubit nu cunoaşte acest lucru. Mă ridic şi observ că în jurul meu e numai praf. Ies în grabă afară şi aici observ că sufletul meu este curat. Iar cerul îmi zâmbeşte luminos pe buzele sângerii. Mă uit în jur şi totul e numai culoare şi lumină. Doar ochii îmi sunt negri.

No comments:

Post a Comment