Sunday, 22 November 2015

Momentul când ne-am întâlnit...


Umblându-ţi în gândurile prin venele unui dor etern, te rătăceşti de buzele cel mult adorate şi cazi în prăpastia unei iubiri ingenue. Pure şi detestate în acelaşi timp de tine. Te hrăneşti în fiecare zi cu altă privire. Cu o mimică meschină îţi evoci un nou sens al căutării de sine. Şi ce mult dor trebuie să zacă în tine încât să mă priveşti şi acum cu o uşoară teamă? Ne cunoaştem atât de bine...


Clipele de pasiune se complac într-un apus al neînţelegerii, chemându-ne seară de seară la o discuţie despre simţurile noastre. Şi nici eu nu mă mai recunosc. Nu mai sunt acea femeie care îşi imagina o lume a florilor de primăvară care cădea pe covorul toamnei, stingându-se în faţa iernii. Îmi creez singură primăvara din cea mai rece iarnă şi îmbrăţişez toamna, lăsând vara în urmă. Iar tu îmi zâmbeşti amar. Îţi programezi un interval de a mă vedea cu riscul de a îmi devora secundele unei tineriţi încă prea fragede. Şi ai reveni iar şi iar la mine. Pierdul în simţurile dragostei, te metamorfozezi într-un înger al bunătăţii, nemărginit de ideea unui rai tumultos. Rătăcit pe drumul vieţii, ţi-ai pierdut ochii în momentul când m-ai întâlnit. Crudă şi cu ochii negri, atât de albă la ten şi cu pasiune pe buze..ţi-am zâmbit. Atât, nimic mai mult. Nu te-am lăsat să mă cunoşti. Ţi-am zâmbit sec şi am plecat, lăsându-te să te învârţi în propria lume, însetat şi înnebunit de o nouă întâlnire. Dar nu ne-am mai întâlnit. În schimb, eu am devenit o prezenţă constantă în mintea ta. Sunt zile în care mă deteşti. Mi-ai arunca imaginea în marea trecutului tău, dar nu poţi. Eşti prins. Parcă ceva îţi străpunge sufletul de câte ori încerci să mă eviţi. Îţi desprinzi simţurile de pe inima ta şi îmi zâmbeşti. Am devenit o parte din mintea ta, te-am acaparat în acea zi rece de toamnă şi ţi-am promit că nu te voi lăsa. Apoi am plecat. N-am privit în urmă nicio secundă şi te-am lăsat să zaci în disperarea unei iluzii în care eu ţi-as putea interpreta personajul feminin principal din lumea ta. Cum oare aş putea face asta când buzele tale nici nu mă cunosc? Nu îmi cunosc ochii care dimineaţa cerşesc o nouă dorinţă de viaţă. Ştiu că nici tu nu eşti mai prejos şi că îţi trăieşti viaţa cum consideri tu că este mai bine. Îţi inhibi dorinţele şi îţi retuşezi pasiunile până în neant cu scopul de a nu înnebuni. O incursiune de cuvinte nemuritoare. O nelinişte a unui calm care tocmai ce s-a metamorfozat în furtună. În această seară, îţi vei recăpta zâmbetul în privirea altor fiinţe care mai de care mai ingenue sau demonice. Dar niciuna nu îţi va sătura dorinţa de a mă cunoaşte. Visezi la un timp despărţit de prezent şi viitor, unde nici trecutul nu ne este favorabil. Suntem prinşi în prezentul chinuitor, despărţiţi de momente trecute sau viitoare. Câteodată ne mai amăgim şi ne prefacem că nu ne cunoaştem. Stai liniştit...şi eu încă te caut!

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova