Wednesday, 14 October 2015

Seară de vară


Emoţiile pe care le-am simţit în trecut nu ar putea niciodată să echivaleze cu cele de azi. O paletă nouă întreagă de arome conturate în mintea mea dau naştere unor simţuri destinate să cucerească orice front.
Am dus un război cu mine, m-am luptat pentru perfecţiune şi am ajuns unde mi-am dorit. Nu am plecat la drum cu un plan bine stabilit, ci i-am dat viaţă puţin câte puţin. A crescut în mintea mea şi m-a adus aici. Într-o lume aparent rea, dar frumoasă. Nu mă plâng, n-aş putea să fiu ipocrită. Acele false iluzii au dispărut în momentul în care am oprit timpul. Secundele au stagnat şi s-au metamorfozat în sclipiri. Amuţite de strigătul timpului, secundele au dus un afront considerabil pentru mine, apoi m-au trecut câştigătoare şi mi-au acordat meritele deosebite. Atunci am făcut cunoştinţă cu mine. Rănile şi bucuriile trecutului s-au transpus în mintea mea cu o sete de iertare. Da, mi-am iertat acele cuvintele pe care le-am zis cu răutate şi acţiunile mele care poate au provocat rău celor dragi. M-am acceptat aşa cum sunt.
Nu m-am gândit nicio clipă la faptul că poate aş eşua. Pe drumul vieţii nu poţi pleca cu această premisă. Te înarmezi cu o doză mare de optimism şi alegi fericirea la schimb cu tristeţea. Să fim precum trandafirii: eleganţi, frumoşi, dar şi greu de cucerit. Trandafirii au spini să se protejeze de cei care le doresc răul, dar şi noi putem face asta. Ne construim ziduri prea înalte cu aroganţa, răutate şi mândrie pentru a ne păstra în siguranţă. Aşa credem noi că supravieţuim în societate. Nu realizăm că cel mai mult rău ne facem noi înşine. Cu acel zid posibil să îndepărtăm şi persoanele care ne iubesc. Şi atunci ce rost mai are? Cerşim iubirea şi când o avem o aruncăm ca pe un lucru nefolositor. Putem să fim vigilenţi şi să trimitem soldaţi să ne protejeze inima zi şi noapte. Dar chiar şi cei mai de gheaţă războinici pălesc în faţa iubirii. Nimeni nu poate fi de stână. A estompa credibilitatea iubirii tale în faţa publicului reprezintă doar o mare ipocrizie. Visăm la iubire. Suntem nebuni după ea. Nu uita! Iubirea încălzeşte chiar şi sufletul unei xantipe.
Dezamăgiţi de sobrietatea lucrurilor desprinse de societatea în care trăim, sperăm mereu la o viaţă ca de poveste unde prinţul cucereşte prinţesa şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. În fond nu este nimic rău în a visa atât timp cât nu ne rezumăm la vorbe. Nu sunt un om al cuvintelor dulci şi nu aştept de la nimeni promisiuni deşarte. Iubesc oamenii care doar acţionează spontan şi nu aşteaptă trecerea timpului. Nimic nu este mai dăunător decât aşteptarea. Ea îţi macină cuvintele de pe buze şi îţi arde inima îmbătrânind-o de dor. Dacă vrei să faci ceva, acţionează! Nu te plânge, nu îmi spune că de azi te schimbi. Trăieşte-ţi viaţa frumos şi decent! Transpune visele în realitate şi iubeşte!

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova