Sunday, 18 October 2015

Printre siluete



Frumuseţea se câştigă cu o privire blândă, dezbrăcată de secrete şi dăruită cu pasiune pentru binele tuturor. Cum nici soarele nu cunoaşte o altă lume decât cea a prezenţei ploii în viaţa sa, aşa şi femeia este în legătură strânsă de bărbat pentru totdeauna. Acel înger coborât din dealurile pe care curge un râu sângerând de chinurile dragostei întruchipează chiar propriul cupidon metamorfozat în demon. Iubirea poate aştepta până când carnea noastră se usucă şi dispare.
Şi atunci să vină caldă şi să întindă carnea supunând-o în chinuri extraordinare. Inima bate cu putere. Sângele capătă nuanţe de roşu pe care chiar şi iadul şi le-ar dori. Ai vrea să reîncepi să zbori, aşa cum visai în trecut. Nu e nimeni lângă tine, nici măcar vântul care să îţi îmbrace pielea. Eşti doar tu, fără alte gânduri. O alcătuire de simţuri. Sentimentele devin cu atât mai cunoscute cu cât ajungem să cunoaştem infinitul. Şi el vine o dată cu dragostea. Ea ne hrăneşte inima, distrugând-o în fâşii mici. O împrăştie pe jos, aşteptând să o culegem singuri când ne săturăm de ea. Iar atunci buzele noastre devin singurele suficient de curajoase pentru a pleca în lume. A părăsi cunoscutul pentru necunoscut. Dar ce nebunie! Să pleci fără a nu te mai uita înapoi! Oare niciodată nu ai mai putea să îţi aduci aminte de clipele trăite cu pasiune cu cineva cu care împărţeai nebunia de a trăi în iad? Cum ai putea să îţi ierţi inima? Ai plecat. Definitiv şi ai promis că nu te vei întoarce. 
Nici eu nu m-am întors. Sunt liberă pe calea mea şi am grijă de sentimentele mele. Sunt mai mult decât o alcătuire de simţuri. Reprezint o copilă ascunsă într-un corp de femeie. Câteodată mă consider un cameleon. Mă îmbrac cu atâtea personalităţi încât pe a mea uit să o mai folosesc. Iar ea rugineşte cu trecerea timpului. Îmbătrâneşte de singurătate şi disperare de a cunoaşte bucuria unei îmbrăţisări calde. Şi totuşi mă port frumos cu mine. Îmi îndrept atenţia către lucruri înduieşătoare şi străpung cuvintele cu buzele fierbinţi de adevăr. Sunt dependentă de calea curată a adevărului şi de puterea lor de a sparge barierele timpului. Pentru că atunci când suntem curaţi, nici măcar diavolul nu ne mai ispiteşte. 
Raiul pe care îl cunoaştem cu toţii este străbătut de râuri formate din lacrimile noastre, munţii reprezintă durerile noastre care s-au păstrat în timp şi au devenit o parte din noi. Câmpia este fericirea noastră, iar marea este nemărginita noastră putere de a iubi. 
Dăruieşte priviri şi zâmbete calde! Şi atunci când nu le primeşti înapoi, nu te înfuria, ci mergi mai departe! 

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova