Wednesday, 14 October 2015

Nevoia de afecţiune


Mi-e dor de zâmbetul acela care îmi mişca orice gând şi mi-l înnebunea făcându-mă să mă simt nemuritoare. Aş putea spune că tânjesc şi dupa acea privire misterioasă pe care o savuram fără să ştiu că va dispărea din braţele mele. Iar clipele nebune de vorbe aruncate în zadar le mai ştii?
O alcătuire de margini iluzioniste se răzbat să se identifice cu noua persoană creată de tine. Părul meu în bătaia vântului mă transformă în făptura imaginaţiei din povestea noastră. Zidită cu atâta orgoliu şi teamă, iubirea şi-a cunoscut renaşterea din vechea cenuşă pe care amândoi am jurat să o aruncăm în marea agitată cu prima ocazie. Dar zilele au trecut, iar noi ne-am maturizat. Am sperat la un nou început fără mine sau fără tine cu speranţa că vom gusta cu sete din viaţă. Dar cât ne-am înşelat. Oh! Ai parcurs drumul secătuit de putere şi de ură cu scopul de a evada din propria rutină. Şi ai reuşit? Nu, îţi spun eu. Te-ai aruncat fără să vrei în prăpastie dovedind tăria ta de caracter sau mai bine zis…lipsa ei. Dar eu nu m-am bucurat, ci m-am păstrat constantă în gânduri şi mi-am promis noi drumuri presărate cu ambiţie. Ai tresărit uşor. Te-ai simţit rănit de cuvintele mele şi ai vrut să te întorci la mine; îmi pare rău, nu te pot accepta. Nu mi-ai făcut niciodată vreun rău, ci tocmai…mi-ai făcut cunoştinţă cu zâmbetul meu şi m-ai provocat să simt nevoia să mă cunosc. Să îmi descopăr temerile şi să le înlocuiesc cu ambiţie şi curaj.
Am făcut un pact cu tine ca niciodată să nu renunţ. Dragostea, această tulburătoare nevoie de afecţiune s-a impregnat în mine şi m-a făcut să te accept şi să învâţ să trăiesc cu mine. Brusc, tendinţa de a refuza cuvintele dulci s-a atenuat, iar simţurile mele au devenit mai receptive cu speranţa că nu poţi face pe eroul zi de zi, dar e suficient să aduci lumină cât poţi de des în sufletele oamenilor. Dorinţele mele au urlat din inimă că vor o fericire împărtăşită. Nu pot să fiu egoistă. Mi-am acceptat buzele să şoptească mai des: “Te iubesc!” şi să spun mai des “Iartă-mă!” de câte ori greşesc. Orgoliul este pentru oameni slabi care nu conştientizează că tot ce sădim în viaţa noastră nu ar avea nicio valoare dacă cei dragi nu ar fi lângă noi. Îmi promit să devin mai răbdătoare cu timpul. Am învăţat că nu pot să îi cer timpului timp. Este imposibil, dar mai ales este dăunător. În loc să ne grăbim să trecem peste nişte etape de ce nu ne-am bucura de ce trăim acum? Acestă sete pe care o avem cu toţii pentru timp nu este decât o iluzie.
Ne îndrăgostim de noi în căutarea unei alte fericiri. O mişcare năucitoare a cunoaşterii de sine ne îmbină să ne pregătim pentru tot ce urmează. Zâmbetul, lacrimile şi ţipetele ne completează. Dacă am renunţa la una dintre ele atunci am deveni roboţi. Pentru a fi umani trebuie să fim o creaţie de elemente crude.

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova