Wednesday, 14 October 2015

Ea în lumea unei stele


Razele soarelui îmi ating pielea albă, încălzindu-mi corpul îngheţat de proprii demoni născuţi din ură şi teamă. Ca un rege care tocmai a cucerit un imperiu, soarele îmi zâmbeşte grandios. Mândru, încearcă să îşi susţină supremaţia prin adulaţia mea. Este singur, nu are pe nimeni.
Ciudat, el este un rege fără supuşi. Doar o stea strălucitoare şi singuratică. Zâmbeşte. Nu-l înţeleg de ce mă ţine aici. Îl observ cum se apropie de mine şi îmi priveşte părul negru lung cum cade jovial pe umerii mei albi ca laptele. Apoi privirea îi cade pe genunchii mei genuini, îi place să îşi privească razele cum îmi colorează pielea. Este ca un magician. Îmi spune că se simte minunat în compania mea; îmi deschid buzele pentru a vorbi, dar îmi face semn să tac.Îmi spune să las ochii să mă prezinte cu riscul de a mă expune. Oare cum aş putea să îmi împărtăşesc cele mai prăfuite şi îmbătrânite gânduri cu el? Vrea să îmi pătrundă venele minţii pentru a mă cunoaşte, să îmi urmărească fiecare gând izvorât din obsedanta nevoie a mea de iubi cu patimă viaţa. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu descoperită, să apar dezbrăcată de secrete în faţa cuiva. Nu vreau să fiu o victimă sau o pradă. Prefer să atac şi să fiu sigură că mă pot ascunde în mine de câte ori pot.
Sunt ca o hamadriadă. Trăiesc pe acest pământ încă necunoscut de mine. Apoi, dintr-o dată, soarele mă întreabă dacă ştiu unde mă aflu. Cuvintele de pe buzele mele sunt ignorate de el. Îmi spune cu mansuetudine că mă aflu în siguranţă. Plaja pe care stau este grădina lui. Nisipul este redempţiunea lumii sale. Aici este calea între bine şi rău. Aş putea rămâne pentru totdeauna aici, să mă bucur de căldură şi dragoste sau să caut cu sete evadarea. Confuză, mă uit încruntată la el. Nu pot trăi doar cu soarele, eu iubesc şi ploaia şi vântul. Îi simt privirea cum îmi sugerează să renunţ la gândurile mele. Să îl cunosc şi poate aşa voi ajunge să îl iubesc numai pe el. Dar ce iubire poate exista între noi? Nu sunt o fiinţă solară. M-aş simţi bine pentru un moment cu el, dar ce o să mă fac când mă voi plictisi? Iar îl văd cum se încruntă. Parcă ştie la ce mă gândesc. Îmi promite că atât timp cât voi fi a lui niciodată nu mi se va întâmpla ceva rău. Mi-a promis că mă va face fericită aici. Dar cum? Raiul pe care mi-l oferă este înconjurat de înalte ziduri de foc, tronul împărăţiei lui este parcă desprins din iad: imens şi nimicitor pentru cele mai inocente sufletele unde chiar şi diavolul ar fi gelos pe ce posedă soarele. Nu accept să fiu fiinţa de care s-a îndrăgostit soarele. Sunt conştientă că majoritatea femeilor ar renunţa la ani din viaţă pentru iubirea lui, dar eu sunt diferită. Sunt însetată după libertate şi visez la o independenţă dependentă de iubire curată. Îmi cerşesc buzele să transmită cuvinte frumoase şi îi şoptesc să mă lase să plec. Nervos, face semn razelor sale să demonstreze de ce este capabil. Din dorinţa arzătoare de a mă cuceri, îmi arde uşor pielea de pe piciorul stâng. Ţip, iar el speriat, îşi opreşte razele. Mă întreabă ce s-a întâmplat, de ce am scos acel sunet ne mai auzit până acum de el. Ochii mi se întunecă şi ca o xantipă îi reproşez cu ură că toată dragostea lui îmi face rău. El este toxic pentru mine şi chiar nu aş putea niciodată să îl iubesc. De ce nu înţelege asta? Îmi ating piciorul ars şi suflu încet şi îi spun:
-Uite! Tu nu vei putea niciodată să mă vindeci. Eşti doar un foc care arde nestingherit încălzindu-ne sufletele în iernile geroase. Dar doar atât. Vara eşti prea puternic pentru mine. Este sezonul când razele tale ard cu atâta pasiune încât şi cel mai romantic poet ar rămâne mut în faţa ta. Iar tu nu mă poţi avea. Înţelege asta!
S-a uitat la mine îngheţat. Ar fi vrut să îmi spună ceva, dar n-a mai zis nimic timp de câteva minute. M-am ridicat de pe plajă, scuturându-mă de nisipul fin şi l-am întrebat pe el:
-Dacă ai fi obligat să aparţii doar unui loc şi să nu cunoşti niciodată lumea ai accepta? Ai rămâne lângă cineva pe care nu îl iubeşti?
Stând în picioare şi privindu-l, am simţit cum o rază îmi atinge de data aceasta faţa delicat, fără să mă rănească.
-Te rog! Rămâi! îmi şopteşte.
-Vreau să simt că trăiesc. Nu îmi doresc să fiu prizonierea ta, raiul pe care mi-l oferi reprezintă de fapt iadul pentru mine. Eşti construit din foc. Poate demonii mei s-ar înţelege bine cu tine, dar adu-ţi aminte că sunt o fiinţă complexă. Cealaltă parte a mea este alcătuită din lumea îngerilor; mereu ei duc adevărate bătălii cu demonii mei. Eu nu aş putea să trăiesc doar cu unii dintre ei. Să am mereu mintea alimentată doar cu proprii demoni şi să încerc să îmi ignor îngerii în speranţa că vor dispărea. Sunt conştientă că nu voi putea să mă lupt cu mine la nesfârşit şi că pe la urmă voi ceda. Iar aşa zisul rai în care trăiesc va deveni propriul meu azil unde speranţa de a evada va creşte pe măsură ce timpul va trece. Mi-aş eroda sufletul şi m-aş metamorfoza în neant. Nu aş mai exista, iar tu nu m-ai mai putea iubi.
Gândurat, soarele se uită disperat la mine şi încearcă încă o dată să mă convingă să rămân. Îmi promite aripi.
-Ce aş face cu ele? Poate că le-aş distruge..din plictiseală. Mi-aş sufoca prezentul şi m-aş amăgi că asta înseamnă viaţă. Acestă lungă înşiruire de fericiri imaginare nu reprezintă decât un supliciu pentru mine. Tentaţia necunoscutului amăgeşte chiar şi cel mai naiv înger. Îl metamorfozează. Îl chinuie, iar carnea sa începe să tremure încă de la primele gânduri fantastice de evadare din rai. Şi eu sunt la fel. Nu pot aparţine nimănui.
Auzind aceste lucruri, soarele a înnegrit cerul şi a chemat ploaia, blestemându-şi propria existenţă. Dar era o ploaie caldă de vară. M-am adăpostit sub o umbrelă de pe plajă şi am început să privesc ploaia cum lovea cu putere asfaltul fierbinte in ritmul nebuniei pasiuni create de soare pentru o fiinţă umană. Toată lumea la un moment dat a iubit pe această vreme. Unii s-au îmbătat cu dragostea, alţii doar au mimat iubirea. Nimeni nu a greşit. În căutarea unui sens al vieţii nu există bariere. Cu un pahar de vin roşu în mână cu toţii devenim nemuritori. Are loc o metamorfozare a sineului. Învăţăm să iubim fiecare picătură de ploaie care muşcă pământul muncit de strămoşii nostri. Ne descoperim originile şi evadăm cu un nou sens în viaţă. Aerul invadat de atingerea ploii devine fără de păcat, curat ca raiul.
În momentul când s-a sfârşit ploaia, am realizat că această furtună nu a fost adusă de soare pentru a mă intimida, ci pentru a mă readuce la viaţă. M-a curăţat de păcate şi am realizat că il iubesc: crud, sincer şi agresiv în acelaşi timp.
-Rămân cu tine! I-am spus hotărâtă.
M-am întors cu privirea către el. Îl priveam cum îmi cerşea atingerea buzelor mele sângerii. Ideea de a avea gustul buzelor mele atât de aproape nu a făcut decât să trezească demonul din el şi să îşi evoce dreptul de a evada. S-a sustrans din adâncul ochilor săi dorind să mă cucerească pentru totdeauna. Aerul a devenit sufocant. Mâinile lui pe talia mea s-au transformat în doi trandafiri roşi; mi-am pierdut respirația şi am simţit durerea pricinuită de puterea inimii sale. S-a metamorfozat într-un demon cu chip de om şi lacom mi-a căutat buzele, sărutându-mă cu pasiune. În acel moment am devenit nemuritoare

No comments:

Post a Comment