Wednesday, 14 October 2015

Cum iubim…


Nu îmi aduc aminte momentul în care am început să trăiesc, dar s-a întâmplat. Nefiresc aş spune. Vara chiar şi frunzele se leagănă bizar de parcă ar participa într-un ritual. Desprinse de realitate, în verdele renaşterii ele devin o singură entitate. O legătură de amintiri presărate cu condimentele prezentului spre bucuria pământului atât de răditor în care am păşit şi am crescut.
Aici ne-am iubit. I-am simţit căldura contopită cu aciditatea vieţilor de mult trecute prin el. Ne-am continuat iubirea. L-am supus unor dureri bucolice. I-am cerut libertate fără să ne pese de suferinţele sale. În urma noastră şi-a sădit singur flori care cresc tot mai frumoase pe măsură ce noi îmbătrânim. Liniile chipurilor noastre sunt presărate de emoţiile pe care le-am întâlnit de-a lungul vieţii. Ce reprezentăm acum este doar o dilaţiune pentru viitor. Nu putem să rămânem captivi doar într-un anumit timp sau oră. Ne schimbăm. Devenim mai înţelepţi sau poate de ce nu, mai copilăroşi. Fiecare om îşi trăieşte clipa cum îi dictează inima. Desigur că barierele societăţii impun o anumită conduită sau o accelerare a ritmului vieţii ducându-ne astfel la marea descoperire a hazardului îmbrăcat în hainele fericirii. Nu putem să negăm apartenenţa la rău atât timp cât ne hrănim cu el. Îi preparăm cele mai delicioase bucate. Ne vindem şi sufletul pentru a ne alimenta corespunzător.
În cucerirea necunoscutului ne învârtim în acelaşi imens şi gol cerc. Aceleaşi chipuri impenetrabile de dor pentru vremurile apuse. Ca într-un joc unde nu există câştigător, dar continuăm să ne enumerăm calităţile de viitor specialist în fericire. Am iubi cu atâta ardoare încât şi iadul şi-ar cere îndurare pentru a nu îl distruge. I-ar fi frică de sentimentele noastre nefireşti de crude şi reale. În faţa lor s-ar încarna orice înger căzut. Ne-am seca de venin în căutarea unui impuls care să ne schimbe radical simţurile. Să ne ameţească durerile şi să ne plângem nemurirea.
Iubirea este ca marea: agitată şi sălbatică. Ea ne aşteaptă senină şi plină de dorinţă. Ne îndeamnă să o cunoaştem fără a ne cere ceva la schimb, dar ne promite că o vom iubi pentru totdeauna. Capabilă de curăţare a iluziilor desprinse de pe buzele înfrângerii, marea ni se dăruieşte. Complet. În aceea clipă noi îi jurăm credinţă. O vom diviniza. Va deveni zeiţa inimii noastre, cea care ne curăţă de păcat şi ne încarcă cu pasiune.
Va mai exista şi o altă zi. Una în care ne vom promite absolutul.

No comments:

Post a Comment