Wednesday, 14 October 2015

Cufărul gândurilor mele


Pe marginea lacului, privesc atentă cum razele soarelui ating cu tandreţe pielea apei. Frunzele îngălbenite de dorul toamnei cad uşor pe pământul din care ne naştem, iar eu, împietrită, îmi refac gândurile uitate în cufărul unui gând incert. Aerul rece îmi trezeşte simţurile la realitate şi evoc o nouă emoţie. Pentru prima dată fac pace cu mine.
Mă vindec de rănile sângerânde care până ieri îşi permiteau să îmi strângă inima şi îmi înalţ privirea, cerând cerului un semn din partea zeului. Sunt sigură că eu fac parte din opera lui. Sunt aici pe pământ cu un scop şi nu îmi este frică. Nu, în niciun caz. Când ochii îmi cer să lăcrimeze eu mă prefac că nu simt nimic. Poate vreau să par o fiinţă dură, dar sunt mult prea sentimentală chiar şi pentru mine.  Mă emoţionez rapid numai la gândul unor tăceri îngheţate din partea demonilor. Îngerilor le ordon să îmi dăruiască temerile lor, să simt cum se metamorfozează iadul lor în raiul meu.
Îmi întorc spatele lacului şi încerc să plec, uitând de acele nopţi şi zile în care am iubit cu patimă o fiinţă încărcată de sentimente antagonice. Îmi zâmbesc sufletului şi îi dăruiesc încă o şansă la fericire. Nu ştiu cum voi proceda de acum înainte, dar pentru prima dată simt linişte, iar aceasta mă întregeşte. Mă hrănesc cu cele mai impresionate trăiri, dăruind la rândul meu pacea. Am promis că voi fi un om bun sau cel puţin, că nu mă voi dezamăgi niciodată. Sunt propriul meu martor al existenţei mele. Cu mine mă hrănesc şi tot din mine reuşescă să cuceresc suflete ca o fiară neîndulpecată de simţurile antagonice ale trăirilor lor meschine. Construindu-mi înalte ziduri înconjurătoare, zăbovesc puţin înainte de a arunca cheia lăcaşului meu. Nu voi rămâne aici, dar acesta va fi altarul sufletului meu. Mă voi refugia ori de câte ori sufletul meu îmi va cere. Aici îmi voi alina cele mai crunte dezamăgiri şi îmi voi construi aripi care să mă poarte cât mai departe de banal. Iadul meu este o incursiune de banalităţi amestecate cu frică de rutină. Niciodată nu voi pleca de lângă mine. În imperiul meu, inima mea este regina şi sufletul supusul ei loial.
Am învăţat să am timp pentru mine, pentru ceilalţi, dar şi pentru viaţă. Aşa complexă cum pare, ea este în fond atât de simplă. Doar noi, oamenii, o complicăm. Şi ce ne mai place să ne torturăm cu imposibilităţile noastre de a ne creea gândurile, dând vina pe ceilalţi în schimbul unei fericiri anoste. Suntem creaţi să trăim cu toţii la un loc, dar ne rupem inimile pentru a ajunge mai presus decât alţii. Ne însetăm din lipsa dragostei, hrănindu-ne demonii îmbrăcaţi în îngeri. Dar eu ştiu ceva sau cel puţin mi-am demonstrat că sunt capabilă de cele mai înalte emoţii. Am iertat tot, fiecare zâmbet demonic ascuns în privirile angelice ale diferitelor persoane şi am păşit cu încredere pe covorul toamnei împodobit cu darurile naturii, lăsând în urmă lacul lacrimilor trecutului.

No comments:

Post a Comment

Un Colocviu la Moscova