Wednesday, 14 October 2015

Cu aromă de vanilie



Sunt o alcătuire de emoţii ciudate. Îmi resimt ochii care înainte priveau cu tristeţe din ce în ce mai vii. Chipul, pictat în culorile anilor 1950, mă prezintă aşa cum sunt: o fiinţă la aproape un sfert de secol, stăpână pe propriile sentimente. Recunosc, nu ştiu să mi le exprim în public.
Mă ascund sub mantia timidităţii şi evoc un neînţeles adevăr să evadez. Poate că niciodată nu voi putea să vorbesc despre asta. Buzele refuză să mi se deschidă. Inima mea pierde întotdeauna în lupta cu mintea. Acest joc obositor îşi desface ariprile albe în faţa adevărului crud. Al meu. Nici bunătatea nu ştiu să o exprim, în schimb o îmbrac în haina politeţei şi zâmbesc. Amar, de multe ori. Dar în acelaşi timp sunt fericită. Da, sunt fericită! Pentru că ştiu că niciodată nu mă voi transforma în altă entitate. Îmi port sufletul cu credinţă pe cele mai ascunse şi grele drumuri. Şi de data aceasta…râd cu drag. Am învăţat să renunţ la invidie, la toate sentimentele care îmi metamorfozau inima şi chipul şi mi-am adus soarele în viaţa mea. Eu sunt personajul principal, dar în acelaşi timp, şi martorul meu. Unde destinul mă poartă, eu sunt pregătită pentru tot. Pentru succes, iubire şi prietenie!
Dar cu ce folos? M-ai putea întreba. Sunt mai mult decât mulţumită cu mine. Îmi aduc aminte, la un moment dat vorbeam cu cineva despre fericire. Îmi spusese că încă n-a întâlnit un om fericit. În acel moment, cu ochii senini, i-am spus că eu sunt fericită. Nu m-a crezut. M-a făcut ipocrită. Zâmbindu-i delicat, i-am spus duios că fericirea reprezintă o stare de moment: “Ea trăieşte în noi, dar ne luminează inima doar când merităm. Da, şi lucrurile materiale îţi aduc fericirea. Una de scurtă durată, dar vie. Un om nu ar putea niciodată să fie fericit mereu. Ar fi atât de obositor. Gândeşte-te! Cum ai mai putea să preţuieşti clipele de fericire dacă ele nu s-ar mai termina niciodată? Te-ai plictisi în mod sigur.” Nu m-a crezut nicio clipă. A plecat şi nu s-a mai uitat.
Sunt mulţumită cu mine. Am făcut pace cu temerile mele şi chiar am ajuns să ne înţelegem bine. Desigur, câteodată ele mai câştigă. Dar războiul pe care îl purtăm nu cunoaşte final. În schimb, sunt împăcată cu gândurile mele. Lor nu le place războiul. M-au acceptat să le conduc şi am păşit cu încredere în faţă. Mă privesc liniştite. Gândurile mele au încredere în mine. Le-am promis că nu le voi dezamăgi.

No comments:

Post a Comment